Biserica şi Politica

BISERICA ŞI POLITICA DIN PERSPECTIVĂ CANONICĂ

                                               Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga

                                                 Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna” Sibiu

Biserica şi politica nu este o temă nouă, ea aparţine subiectului mai larg privind relaţiile dintre Biserică şi stat. A devenit, însă, o temă deosebit de actuală pentru noi după anul 1989, când Biserica Ortodoxă Română a trebuit să-şi redefinească relaţiile ei cu statul, în deplină libertate şi în acord cu timpurile de astăzi, dar şi cu tradiţia sa bimilenară.

Dar pentru a analiza, din perspectivă canonic-ortodoxă, raportul dintre Biserică şi politică, trebuie mai întâi să explicăm ce înţelegem prin cele două noţiuni puse în relaţie, fiindcă aceste noţiuni au un sens multiplu.

Astfel, pe de-o parte, noţiunea de Biserică face referinţă, din punct de vedere canonic, la toate cele trei categorii de membri ai Bisericii, respectiv, clerici, laici şi monahi. De cealaltă parte, prin noţiunea de politică se înţelege atât politica de partid, cât şi politica de stat sau politica naţională[1]. 

Având în vedere aceste sensuri, iată că practic ne găsim în faţa unui raport multiplu ce caracterizează relaţiile dintre Biserică şi politică, şi anume:

1. Clericii şi politica de partid

Acesta este primul sens la care ne gândim, în general, atunci când pronunţăm expresia „Biserica şi politica". Care trebuie să fie atitudinea clericilor faţă de politica de partid?

Potrivit doctrinei canonice ortodoxe, clericii sunt opriţi categoric de a face politică de partid, sub pedeapsa caterisirii. De ce? Pentru că propovăduirea Evangheliei este incompatibilă cu politica de partid. Biserica prin definiţie înseamnă comuniunea care trebuie să-i cuprindă pe toţi, pe când termenul „partid” vine de la „parte”. În acest sens, clericii nu pot sluji, în acelaşi timp, şi tuturor şi numai unei singure părţi. Misiunea clericilor este de a propovădui Evanghelia, iar nu platformele–program. Pastoraţia urmăreşte câştigarea credincioşilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu, iar nu pentru o anumită orientare politică.

Cu alte cuvinte, pastoraţia transcende politica. A face politică înseamnă coborârea în imanent, în interese înguste şi viziuni temporare. În schimb, a face pastoraţie înseamnă exact contrariul politicii, adică urcarea duhovnicească spre cele veşnice, lepădarea de sine şi de propriile interese, având mereu în minte şi în inimă o viziune eshatologică asupra lumii.

Starea de incompatibilitate dintre misiunea preoţească şi „grijile lumeşti” s-a constatat încă din perioada primară a Bisericii. Sf. Ap. Pavel vorbind despre ostaşul lui Hristos spune că „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii dacă vrea să-i placă celui ce 1-a adus în oaste” (2 Tim. 2, 4). Acest principiu scripturistic a fost întocmai împlinit şi de Sf. Părinţi care au dat numeroase canoane ce opresc pe clerici de la activităţi nepotrivite cu preoţia.

Astfel, canonul 6 apostolic prevede ca „episcopul, preotul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti, iar de nu, să se caterisească”[2].

Canonul 81 apostolic argumentează că nimeni nu se poate coborî la grijile politice (lumeşti), pentru că „nimeni nu poate sluji la doi domni (Mt. 6, 24)”[3].

Canonul 83 apostolic prevede că grijile politice sunt incompatibile cu preoţia, fiindcă „cele ale Cezarului sunt ale Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu sunt ale Iui Dumnezeu” (Mt. 22, 21)[4].

La Sinodul IV ecumenic (451), prin canoanele 3 şi 7, se opreşte imixtiunea clerului în problemele politice, sub pedeapsa caterisirii. Pe de altă parte, prin canonul 12 al aceluiaşi sinod, se interzice şi imixtiunea statului (politicului) în problemele bisericeşti.

La Sinodul VII ecumenic (787), reluându-se această problemă, prin canonul 10 s-a hotărât ca clericii care „părăsindu-şi parohia lor... aleargă la dregătorii lumeşti..., pe aceştia nu este îngăduit a-i primi la nici un fel de casă sau biserică”[5], de aceea ori să înceteze, ori să se caterisească.

Interdicţia clericilor de a se implica în dregătoriile politice este reluată şi de canonul 16 Cartagina (419) şi canonul 11, I-II Constantinopol (861).

Potrivit sfintelor canoane misiunea pastorală este, aşadar, incompatibilă cu activitatea politică de partid.

Din nefericire, după anul 1989, unii episcopi şi preoţi ortodocşi au intrat în diferite partide şi au candidat la alegeri din partea acestor partide. Rezultatul a fost defavorabil pentru că antipatia la adresa acestor partide s-a revărsat şi asupra lor.

Mai mult, în Parlamentul României au existat preoţi ortodocşi din partea unor partide concurente. Necanonicitatea acestei situaţii s-a putut vedea şi din faptul că aceşti preoţi parlamentari nu au putut să acţioneze unitar corespunzător credinţei lor, ci divergent conform politicii de partid pe care au reprezentat-o întrebarea este: ce a fost mai important pentru ei, credinţa ortodoxă în baza căreia au devenit preoţi sau orientarea politică în baza căreia au devenit parlamentari?

În timpul mandatului lor, aceşti preoţi parlamentari şi-au părăsit parohiile lor, ori acest fapt, conform canoanelor 36 apostolic şi 10, de la Sinodul VII ecumenic, sa pedepseşte cu caterisirea[6].

În situaţii similare s-au aflat şi preoţii care au candidat pentru funcţii administrative locale de stat (primar), fapt prin care au neglijat misiunea lor pastorală şi au diminuat autoritatea lor duhovnicească[7].

Pornind de la această realitate şi luând în considerare principiile canonice ortodoxe, în februarie 1996, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dat un comunicat privind poziţia Bisericii în perspectiva alegerilor, prin care clericilor li se recomanda abţinerea de la activităţile politice de partid. Din nefericire, aceasta a fost doar o precizare, deşi, conform sfintelor canoane, ea ar fi trebuit să fie o hotărâre prevăzută cu pedeapsa caterisirii[8].

Abia în anul 2004, Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat o hotărâre clară de interzicere a înscrierii clericilor în partidele politice[9]. Cei care, la acea dată, erau deja membrii de partid, li s-a dat posibilitatea de a se decide pentru una din cele două: preoţia sau activismul de partid. Rezultatul acestei hotărâri a fost evident, în Parlamentul României, ales în 2004, nu au mai fost preoţi-parlamentari.

Prin urmare, dreptul canonic ortodox opreşte clericii de a se implica în politica de partid, din două motive:

a) mai întâi pentru că politica de partid presupune coborârea clericilor de la propovăduirea credinţei creştine, la afirmarea ideologiilor echivoce (şi de cele mai multe ori ieftine) de partid,

b) şi, apoi, pentru că politica de partid îi obligă pe clerici să renunţe, practic, la activitatea lor misionar-pastorală spre a lucra la afirmarea partidului sau a exercita diferite funcţii politice.

Aceste două aspecte constrâng clericii implicaţi în politica de partid la compromisuri inadmisibile. Preotul trebuie să rămână preot, fără suspendări, fără întreruperi, fără pauze. Realitatea istorică a dovedit de atâtea ori, în mod indubitabil, că partidul a dus la compromiterea preotului, iar nu preotul la metamorfozarea partidului. Acesta este şi motivul pentru care pedeapsa canonică pentru clericul care se coboară la politica de partid este maximă: caterisirea[10].

2. Clericii şi politica naţională

Dacă clericii sunt opriţi de sfintele canoane de la politica de partid, aceasta nu înseamnă că Biserica trebuie să rămână total indiferentă faţă de politica naţională, adică politica generală a statului nostru naţional. Aici lucrurile stau exact invers. Clericii sunt obligaţi moral, prin hirotonia lor, să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi să urmărească întruparea ei în realităţile cotidiene. De aceea evoluţia generală a societăţii nu trebuie să fie un lucru străin clericilor. Această evoluţie trebuie să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Chiar dacă societatea se vrea astăzi a fi profană, Biserica trebuie să lupte pentru încreştinarea ei, deci inclusiv pentru încreştinarea politicii generale a statului. Apărarea valorilor creştine şi a identităţii noastre spirituale este misiunea fundamentală a Bisericii noastre.

Din acest motiv, clericii trebuie să se implice în politica naţională, nu de pe poziţiile politice de partid şi ale intereselor lor, ci de pe propria poziţie, de slujitori ai Evangheliei lui Hristos, urmărind întruparea credinţei creştine ortodoxe în această politică. Altfel spus, preoţii trebuie să se implice în politica naţională a statului nostru, nu ca membri de partid, „renunţând" temporar la preoţie, ci ca preoţi ortodocşi, refuzând interesele partinice, în schimbul apărării intereselor Bisericii noastre naţionale şi ale neamului românesc.

Aceasta a fost şi raţiunea pentru care, până în anul 1948, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost membri de drept ai Parlamentului României, adică reprezentanţi nu ai unor partide, ci ai Bisericii şi neamului nostru[11]. Din această perspectivă patriarhul Miron Cristea a putut fi preşedinte al Consiliului de Miniştri şi chiar preşedinte al Consiliului de Regenţă (adică primul om în stat după Regele Mihai), slujind valorile şi interesele statului românesc şi Bisericii străbune, iar nu interese restrânse de partid[12].

După 1948 - deşi numai formal - dreptul patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a fi membru în parlamentul de atunci („Marea Adunare Naţională”) a fost păstrat.

Aşa ar fi trebuit să fie şi după anul 1989. Din păcate, modelul urmat de politicienii noştri a fost unul străin de tradiţia răsăriteană şi românească. După perioada comunistă ne-am abătut şi mai mult de la propriile noastre valori, urmând, din nefericire, modele străine de spiritualitatea şi cultura noastră. Tragedia noastră este că Răsăritul comunist ne-a tăiat rădăcinile, iar Apusul secularizant ne-a dat modele improprii.

În felul acesta, luând model apusean inadecvat, Constituţia României din anul 1991 n-a mai permis reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române de a mai fi membri de drept în Parlamentul României. S-a distrus astfel, în numele „democraţiei”, un drept şi o tradiţie veche ca şi poporul român.

Criza de autoritate în care s-a aflat sinodul Bisericii Ortodoxe Române după anul 1989 a favorizat autorii Constituţiei româneşti din anul 1991 să elimine, fără scrupule, acest drept - după părerea noastră - inalienabil.

Acest handicap va trebui depăşit în viitor. Biserica Ortodoxa Română ar trebui să ceară în mod imperios, revenirea la tradiţia noastră creştină şi românească prin care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, alături de reprezentanţii tuturor cultelor legale, să fie membri de drept în Parlamentul României. Ideea că Uniunea Europeană nu ar permite prezenţa clericilor în parlamentele naţionale este falsă, pentru că Uniunea Europeană nu a impus nici unui stat membru un anumit model. Singura cerinţă a Uniunii Europene este respectarea principiilor democraţiei, iar democraţia nu se poate opune Bisericii.

Implicarea consecventă a Bisericii noastre, a clericilor, în politica naţională este, în felul acesta, mai mult decât necesară, pentru apărarea identităţii, spiritualităţii şi culturii naţionale, pentru înrădăcinarea valorilor creştine în societatea noastră. Altfel Biserica va fi marginalizată tot mai mult, credinţa creştină va fi ignorată, iar politica românească îşi va pierde iremediabil verticalitatea.

3. Laicii şi politica

În privinţa raportului laicilor ortodocşi cu politica, lucrurile sunt mai simple. Aici Biserica şi sfintele canoane nu i-au oprit pe creştini de la implicarea lor în orice formă de politică, singura condiţie care s-a impus de la sine a fost aceea de a fi şi a rămâne mereu creştini ortodocşi adevăraţi, apărători ai duhului Evangheliei lui Hristos. Dreptul creştinilor laici de a se implica în politică vine şi din faptul firesc că credinciosul şi cetăţeanul sunt una în persoana umană, între cele două realităţi nu se poate face separaţie. Singurul mod de separaţie între cele două identităţi este suprimarea existenţei uneia dintre ele.

Prin urmare, Biserica nu-i opreşte pe creştinii ei laici de a face fie politică de partid, fie de a se implica în politica naţională, ba mai mult, le recomandă acestora de a se implica în politică, în convingerea că, în felul acesta, societatea nu se va îndepărta de valorile creştine. Acolo unde nu sunt valori creştine, nu poate fi o politică adevărată, iar existenţa umană riscă să cadă, dacă nu într-o societate violentă, cel puţin într-o societate păgână.

În societatea secularizată de astăzi apărarea valorilor creştine este o misiune de mare actualitate, de aceea Biserica trebuie să-i încurajeze vizibil pe creştini de a se implica în politica de partid şi în politica naţională, în vederea biruinţei Evangheliei lui Hristos.

4. Monahii şi politica

Monahii sunt creştinii care, depunând voturile monahale, se retrag din această lume, pentru a duce o viaţă curată, dăruită total lui Hristos. Este practic o moarte spirituală pentru această lume în vederea naşterii la o viaţă nouă în Hristos. De aceea slujba tunderii în monahism se aseamănă unui parastas, iar călugărul primeşte un nume nou, renunţând la cel folosit în lume până în momentul tunderii.

Fiind o moarte spirituală, tunderea în monahism înseamnă renunţarea şi la exercitarea drepturilor civile care presupun implicarea în viaţa socială. Din această perspectivă monahii trebuie să se abţină de la orice implicare în viaţa politică a societăţii. Acesta este şi conţinutul canoanelor 3, 4 şi 7 de la Sinodul IV ecumenic (451), care îl opresc pe monah, sub pedeapsa caterisirii, să se amestece în orice formă de politică.

Canonul 4, de la Sinodul IV ecumenic prevede că „cei ce trăiesc în viaţa monahală să se supună episcopului, să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi, să nu tulbure treburile bisericeşti şi nici cele ale vieţii obşteşti, nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mânăstirile lor”[13].

Prin urmare, viaţa monahală şi politica sunt două lucruri care, din punct de vedere canonic, nu pot coexista. Mai mult chiar, monahii trebuie să se abţină şi de la exercitarea dreptului de vot[14], ca unii care au părăsit lumea şi interesele ei. Singurul mod în care monahii pot influenţa societatea este cel spiritual-cultural, aşa cum de-altfel s-a şi întâmplat în istorie.

*

În concluzie, raportul Biserică-politică este un raport complex, de aceea numai nuanţarea lui duce la o înţelegere corectă. Astfel, clericii sunt opriţi de la politica de partid, dar nu sunt opriţi de la implicarea lor în politica naţională în vederea apropierii ei de Evanghelia lui Hristos. Laicilor li se recomandă implicarea atât în politica de partid, cât şi în politica naţională, în spirit creştin, iar monahii sunt opriţi de la orice activitate care i-ar reîntoarce la viaţa lumească.

Episcopul şi canonistul Nicodim Milaş, comentând canonul 6 apostolic care opreşte implicarea clericilor în „grijile lumeşti”, notează: „Serviciul lumesc public nu poate avea nimic în comun cu serviciul preoţesc. Puterea lumească unită cu funcţiunea preoţească ar slăbi şi ar altera importanţa spirituală a celei din urmă. L-ar constrânge pe purtătorul aceleia, spre dauna misiunii şi scopului ei nemijlocit, a se îndeletnici de lucruri lumeşti şi de interesele pământeşti ale oamenilor şi prin aceasta s-ar împiedica dezvoltarea influenţei spirituale depline şi libere, pe care preoţia trebuie să o exercite asupra conştiinţei şi vieţii lor morale, şi, ceea ce este mai presus de toate, prin aceasta preoţia s-ar înstrăina cu totul de pilda, spiritul şi voinţa lui Iisus Hristos. Întemeietorul divin al Bisericii creştine, Carele nici însuşi nu a ocupat şi nici învăţăceilor Săi nu le-a permis să ocupe vreo funcţiune de acest fel, ba nu le-a permis să participe la nici o afacere publică de stat. Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta – a răspuns Hristos când I s-a pus întrebarea despre împărăţia Lui (Ioan 14, 36)”[15].

Aceste cuvinte nu şi-au pierdut cu nimic actualitatea. Ba mai mult, ele ne sugerează că raportul dintre Biserică şi politică va fi în deplină normalitate numai prin respectarea riguroasă a prevederilor sfintelor canoane.

---

[1] Politica de partid este politica pe care o promovează fiecare partid în parte. Politica de stat este politica pe care o promovează statul, la un moment dat, prin conjugarea tuturor politicilor de partid. Practic, politica de stat izvorăşte din politicile de partid (mai ales din politica partidelor aflate la putere), dar ea transcende partidismul. Identificarea politicii de stat în mod exclusiv cu politica unui partid este o anomalie, care s-a produs numai în timpul dictaturilor partidului unic conducător. In cazul României, „politica de stat” poate fi numită şi „politică naţională”, pentru că art. 1, par. (1) din Constituţia României din 1991 prevede că „România este stat naţional”, cf. Dr. Ovidiu Ţinca, Constituţii şi alte texte de drept public, Oradea, 1997, p. 101.

[2] Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 11.

[3] Ibidem, p. 48.

[4] Ibdiem, p. 49.

[5] Ibidem, p. 169.

[6] Din păcate, aceşti preoţi-parlamentari au fost doar „suspendaţi" din postul de paroh pe perioada mandatului, de către episcopii lor. Or, această procedură de suspendare este, în mod practic, nu o pedeapsă, ci o favoare, pentru ca la expirarea mandatului preoţii în cauză s-au întors fără griji la postul de paroh iniţial, păstrat pe seama lor.

[7] După 1989 au fost numeroşi preoţi care au candidat la funcţia de primar. Acest fapt este nepotrivit cu sfintele canoane. Incompatibilitatea de funcţii s-a văzut şi din împărţirea nefirească a preotului între altar şi fotoliul de primar. Cel mult, preotul poate fi consilier local ales sau numit, nu pe liste de partid, ci ca reprezentant al comunităţii ortodoxe locale. În felul acesta, preotul-consilier (sfătuitor sau sfetnic, după titulatura veche) poate fi, în cadrul consiliului local, vocea competentă a Bisericii ortodoxe locale şi a valorilor creştine tradiţionale.

[8] Comunicat Nr.1066/1996: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în şedinţă plenară în zilele de 13-14 februarie 1996, face următoarele precizări în perspectiva alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din România, care vor avea loc în anul acesta: (…) în conformitate cu sfintele canoane, episcopii, preoţii şi diaconii, ca părinţi duhovniceşti ai tuturor credincioşilor, se vor abţine de a candida la alegeri pentru a deveni deputaţi sau senatori”, cf. “Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la activitatea bisericească (1986-2002)”, Galaţi 2003, p.65.

[9] Hotărârea nr.410/2004 luată de Sf.Sinod în cadrul lucrărilor dintre 10-13 februarie 2004.

[10] Unii teologi şi-au exprimat părerea că intrarea preotului în politică, şi prin aceasta în parlament, este o necesitate pentru că astăzi nu se mai permite episcopilor să fie membrii de drept în Parlamentul României. Aceasta este însă o soluţie de compromis. Or, după părerea noastră, compromisul nu poate duce la progres. Soluţia reală ar fi lupta insistentă a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru recuperarea dreptului istoric pierdut, pentru prima dată, prin Constituţia din 1991, ca episcopii să redevină membrii de drept în Parlamentul României. Sau, cel puţin, rezervarea dreptului, prin lege, de participare a episcopilor la consultările privind deciziile în probleme morale majore ale societăţii.

[11] Cf. art. 76, pct. 2 din Constituţia României din 1866; art. 72, pct. b şi c din Constituţia României din 1923; art. 64, pct. c şi d din Constituţia României din 1938; vezi Dr. Ovidiu Ţinca, op.cit., p. 18, 33 şi 52-53.

[12] Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale (1895—1937), Cluj-Napoca, 1999, 175 p. Filosoful Nae Ionescu nu a agreat deloc acest fapt, considerând că Patriarhul Miron s-a înregimentat prea mult în cele lumeşti.

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 80.

[14] Cel mai potrivit ar fi fost ca hotărârea 410/2004 a Sf. Sinod al BOR să conţină şi interdicţia monahilor de a participa la vot.

[15] Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea I, Arad, 1930, p. 309.