duminică, 18 februarie 2018

Postul după Sfintele Canoane

POSTUL  DUPĂ  SFINTELE  CANOANE
                                                
Pr. Conf. Dr. Irimie Marga



Postul este o cale spre Împărăţia lui Dumnezeu.   Este o cale strâmtă
(Mt, 7,14) care duce la mântuire întrucât ea înseamnă renunţare, înseamnă jertfă, înseamnă despătimire. Prin post creştinul împlineşte cuvintele Mântuitorului Care zice: „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 4,4). Postul descoperă omului verticalitatea  lui, arătându-i că existenţa umană se hrăneşte nu numai cu energiile lumii materiale, ci mai ales cu energiile necreate ce izvorăsc din Dumnezeu. Experienţa postului înseamnă, în cele din urmă, experienţa cuvântului Evangheliei.
                   Sfintele canoane evidenţiază, fără echivoc, importanţa şi necesitatea postului. Fără post viaţa creştinului este goală, lipsită de jertfa minimă pentru împlinirea Evangheliei, iar propovăduirea preotului se coboară la nivelul vorbelor fără valoare.
                   Iată de ce canonul 69 apostolic prevede că „dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte Postul Paştilor sau miercurea sau vinerea, să se caterisească (afară numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească), iar dacă ar fi laic să se afurisească”. Acest canon este foarte aspru întrucât arată înălţimea morală la care trebuie să se ridice creştinul şi mai ales slujitorii Bisericii. Dar, oare, cuvintele Mântuitorului sunt mai blânde care ne cere să fim ca şi copiii pentru ca să intrăm în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3) ? În această perspectivă împlinirea postului apare ca mult mai uşoară decât stingerea purităţii morale a copiilor, iar pedeapsa canonului apare ca mult mai mică decât riscul pierderii mântuirii.
                   Preotul este primul care împlineşte şi trăieşte după cuvântul Evangheliei, de aceea atunci când nu posteşte îşi pierde credibilitatea. Din acest motiv Sf. Nichifor Mărturisitorul, prin canonul 47, spune că „Nu se cuvine a se împărtăşi de la preotul care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu este lucru sfânt a fi în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe necurat”.
                   Acest îndemn se adresează laicilor, tot în cuvinte foarte aspre, dar nu lipsite de adevăr. Preotul este împlinitorul şi apărătorul ortodoxiei, iar atunci când părăseşte ceva din credinţa ortodoxă – fie chiar şi numai postul ! – pare a fi ortodox, căci credinţa adevărată nu îngăduie jumătăţile de măsură.
                   Canonul 50 al sinodului din Laodiceea (an. 343) îndeamnă pe cei care vor să postească cu multă acrivie,din dorinţă mare de jertfă spre mântuire (mai ales monahilor), că „se cuvine a posti tot Postul Mare cu mâncăruri uscate”. Recomandarea aceasta înăspreşte mult postul în vederea despătimirii şi a întăririi virtuţilor celor care s-au angajat pe calea urcuşului duhovnicesc.
                   În concepţia Sfinţilor Părinţi postul înseamnă şi pregătire pentru bucuria Învierii Domnului, bucurie trăită din plin abia în ziua Sfintelor Paşti. Dar Sf. Liturghie constituie tocmai actualizarea bucuriei Învierii Domnului, de aceea, pentru a împlini postul întru totul, canonul 49 al sinodului din Laodiceea a stabilit că „Nu se cuvine a se jertfi pâinea (liturgică) în Postul Mare, decât numai sâmbăta şi duminica”.
                   Aşa s-a născut rânduiala ca Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare să se săvârşească în Postul Mare numai sâmbăta şi duminica şi în ziua Buneivestiri, în restul zilelor de post se săvârşească Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite (can. 52, VI,ec.).
                   Sub o pedeapsă foarte aspră,canonul 66 apostolic prevede că „Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă să se caterisească, iar de ar fi laic să se afurisească”. Acest canon se adresează celor care considerau postul o renunţare totală la bucuria liturgică a Învierii Domnului şi deci la bucuria sfintei Împărtăşanii. Această asceză este falsă şi mai ales preoţii trebuie să săvârşească Sf. Liturghie în toate sâmbetele şi duminicile Postului Mare şi să nu postească de cele sfinte, de aceea şi canonul 18 al sinodului din Gangra (an 340) prevede că „Dacă cineva, pentru asceză părută, ar ajuna duminica, să fie anatema”. Singura zi din Postul Mare  în care se ajunează total, adică se opreşte de la mâncare şi de la cele sfinte, este Vinerea Mare, când este zi aliturgică, adică nu se face Sf. Liturghie şi nu se împărtăşeşte nimeni. De aceea ea se numeşte în popor Vinerea Seacă.
                   Oprirea postului de cele sfinte în zi de duminică şi de sâmbătă nu trebuie înţeleasă ca oprire de a mi posti, pentru că în aceste zile nu este îngăduit a se mânca de dulce, ci se îngăduie creştinilor doar a se împărtăşi.
                   Un obicei greşit care se mai întâlneşte astăzi este acela că unii creştini consideră că Postul Mare încetează la miezul nopţii dintre Sâmbăta Mare şi Duminica Paştilor, noapte când aceştia se înfruptă cu mâncare de dulce. În acest sens Sf. Dionisie al Alexandriei (+264) scrie în canonul 1 că  „pe cei ce se prea grăbesc şi deja pe la miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi dojenim, ca pe unii care se opresc pe cale cu puţin mai înainte de capătul ei. Totuşi, nu-i osândim pe aceia care au oprit ajunarea fiindcă nu am mai putut, deoarece cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi fel, ci unii perseverează petrecându-le nemişcaţi chiar pe toate, alţii două, alţii trei, alţii patru sau alţii niciuna. De aceea celor care s-au trudit întru prelungirea zilelor de ajunare şi s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică”. Prin urmare Postul Mare nu încetează la miezul nopţi dinspre Duminica Paştilor, decât numai după aceia care dovedesc neputinţă trupească fie din vreo suferinţă, fie din prea aspră ajunare.
                   Pentru ca zilele de post să nu fie încălcate cu petreceri lumeşti, canonul 52 Laodiceea prevede că „Nu se cuvine a ţine nunţi sau zile de naştere în Postul Mare”. Din acest motiv preotului nu-i este îngăduit să împărtăşească Taina Cununiei decât numai în zilele cu dezlegare de la post.
                   În Biserica Romano - Catolică, după Conciliul II Vatican (1962-1965), postul a fost foarte mult transformat în sensul că în post se admite consumul lactatelor şi al ouălor. Această practică contravine practicii Bisericii creştine din primul mileniu care n-a dat astfel de dezlegări în post, practică ce nu se impune nici astăzi mai ales acum când patimile omului contemporan cresc. În acest sens canonul 56 al sinodului VI ecumenic (sesiunea Trulan, an. 692) prevede că „Biserica lui Dumnezeu cea din întreaga lume să ţie postul urmând unei singure rânduieli şi să se înfrâneze de la orice fel de sugrumate (de carne, n.n.) ca şi de ouă şi brânză care sunt rodul şi facerile celor de la care se înfrânau. Iar de n-ar păzi aceasta, dacă este cleric să se caterisească, iar dacă este laic să se afurisească”.
                   Din păcate, la catolici chiar ajunarea dinaintea Sf. Liturghii a fost redusă doar la o singură oră, admiţându-se chiar săvârşirea a mai multor Liturghii pe zi de către acelaşi preot. Şi această practică este o inovaţie admisă numai după Conciliul II Vatican, contravenind tradiţiei creştine apostolice fixată în scris în canonul 41 Cartagina (an 419) care prevede că „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoanele care au ajunat”.
                   Postul, după învăţătura ortodoxă, este o jertfă car se rupe de plăcerile lumii acesteia şi se apropie tot mai mult de jertfa Mântuitorului.
Dar,ca orice jertfă mântuitoare, trebuie făcută de bună voie şi cu multă dragoste,altfel ea nu are sens. În această perspectivă, canonul 51 apostolic prevede că oricine se abţine „de carne şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă… ori să se îndrepte, ori să se afurisească”.
Aşadar nu orice abţinere de la anumite mâncăruri înseamnă post, ci numai cea făcută din înfrânare, din jertfă, împreună cu credinţă, dragoste şi har de la Dumnezeu, altfel această abţinere nu numai că se îndepărtează de practica creştină a postului, ci constituie chiar o piedică la Sf. Împărtăşanie.
                   Bineînţeles că învăţătura ortodoxă înseamnă echilibru. De aceea postul nu se impune în viaţa credincioşilor fără discernământ, ci creştinii care din cauze obiective nu pot face această cruce, pot primi dezlegare.
Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei ( + 385) prevede că „se cuvine ca cel bolnav să fie dezlegat la hrană şi băutură cât poate suporta” potrivit slăbiciunii lui trupeşti”. Deci cei bolnavi sunt dezlegaţi de la post şi nu se cuvine, pe lângă crucea suferinţei, a li se adăuga încă o cruce, cea a postului.
                   În ziua de astăzi postul a slăbit foarte mult. Este şi acesta un semn al bunăstării materiale, căci se pare că cu cât este omul mai modest, posteşte mai uşor, iar cu cât bogăţia creşte, înfrânarea se împuţinează. Reflexul nepostirii este evident: s-au înmulţit patimile, dezordinea, ura, stresul. Şi să nu uităm că pe vremea lui Ştefan cel Mare nu se ştia nici de cartofi, nici de mălai, nici de margarină, nici de uleiuri rafinate….. Şi totuşi se postea ! Se postea cu mare evlavie aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi.
                   Ţinând cont de acestea, canonul 19 Gangra condamnă pe cei care ar înclina să dezlege posturile cu prea multă uşurinţă: „Dacă vreunul – fără nevoie trupească – ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de Biserică, să fie anatema!”.
                   Postul este aşadar, calea înfrânării şi dovada credinţei ortodoxe, de aceea nu se cuvine a da dezlegări de la post fără un motiv serios, şi această prescripţie îi priveşte mai ales pe preoţi.
                   Iată cum se prezintă, în câteva cuvinte, postul după sfintele canoane, care nu sunt deloc blânde, ci foarte aspre. Din acest motiv sunt mulţi care astăzi consideră sfintele canoane a fi depăşite. Unora ca acestora le răspunde canonul 10 al sinodului I – II din Constantinopol  (an. 86l): „Cei care s-au arătat pe sine dedaţi patimilor, nu numai că nu se înfricoşează de pedeapsa sfintelor canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor pătimaşă”.
                   Sfintele canoane ne arată înălţimea morală la care trebuie să ne ridicăm şi, fără a le considera depăşite, trebuie să recunoaştem nimicnicia noastră morală. Sfintele canoane ne arată cât de mult am decăzut şi cum ne copleşeşte împăcarea, ba chiar pretenţia, că ne aflăm foarte sus. Fără sfintele canoane uităm care este adevărata înfrânare şi credem tot mai mult păcatelor care se dau drept virtuţi.


                                                                  




Bibliografie selectivă:
Arhid. Prof. Dr. Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe. Note şi comentarii,
Sibiu, 1993;
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, 1990, vol. II;
Pr. Constantin Pârvu, Orânduiri canonice cu privire la Postul Mare, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3/1958.





vineri, 22 decembrie 2017

Povestea celor patru Magi

  

     Exista o poveste veche care spune ca, de fapt, au fost patru magi care doreau sa se inchine Mantuitorului, la nasterea Sa. Cel de-al patrulea si-a vandut tot ce avea si, cu banii obtinuti, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin si o perla, pe care sa le duca in dar Mantuitorului. Grabindu-se sa ajunga in Babilon, unde il asteptau cei trei magi, acesta a intalnit pe drum un om ranit, pe care nimeni nu il ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor caruia i-a dat safirul pentru a-l ingriji pe bolnav pana ce se va insanatosi complet. Toate acestea l-au intarziat. Cand a ajuns la locul intalnirii, magii plecasera deja fara el, insa nu s-a descurajat, ci si-a continuat drumul singur, calauzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat ca magii L-au gasit deja pe prunc, ca soldatii lui Irod omoara toti copiii nou-nascuti si ca Sfanta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mania regelui. Chiar in fata sa, un soldat incerca sa-i smulga unei tinere femei copilul pentru a-l omori. Femeia isi apara cu disperare pruncul. Magul i-a aratat soldatului necrutator rubinul si i-a spus:
– Lasa copilul sa traiasca si iti voi da aceasta piatra scumpa. Nimeni nu va afla de targul nostru.
Ademenit de nestemata, soldatul a luat piatra, indepartandu-se grabit. Tanara femeie i-a multumit strainului cu lacrimi de bucurie si recunostinta.
Acesta s-a hotarat sa-L caute mai departe pe Mantuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat si el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a cautat pe Iisus, insa fara nici un rezultat. Dupa 30 de ani, a aflat ca undeva, in Palestina, Mantuitorul propovaduieste Evanghelia. Bucuros ca, in sfarsit, stie unde Il poate gasi, s-a grabit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seara, a aflat ca Iisus Hristos este rastignit pe Dealul Capatanii. S-a grabit magul spre locul acela cu dorinta sa-L vada in viata pe Mantuitor, sa-I duca darul sau pe care il pastrase de atata timp. Insa, prin fata lui au trecut doi soldati romani ce duceau in sclavie o tanara evreica. Oprindu-i, magul le-a spus:
– Daca ii dati drumul fetei, va daruiesc aceasta perla. O puteti vinde si imparti banii. Veti castiga mult mai mult lasand fata libera.
Lacomi, soldatii au luat perla, eliberand-o pe tanara, care, plangand de fericire, nu stia cum sa-i multumeasca strainului. Dar magul, rugandu-se cerului sa-L vada macar o clipa pe Mantuitor, se grabea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Ii era rusine sa se inchine Imparatului imparatilor fara nici un dar. Insa, cand a ajuns langa Cruce, Mantuitorul S-a uitat drept spre el si i-a spus:
– In sfarsit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri…
– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ti-am adus eu ? a intrebat mirat magul.
– Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutorati. Dandu-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tau a ajuns la Mine si, iti spun, ca el este cel mai insemnat, caci, acela care Il iubeste pe Dumnezeu, ii iubeste pe oameni.
Cine nu cauta nevoile celorlalti spre a fi de folos cu ce poate, nu va gasi multumire si bucurie, nu va afla adevarata viata. Cu cat te apropii mai mult de oameni, cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.
‘Sa dorim binele fratilor nostrii si mantuirea tutuor oamenilor mai mult decat pe a noastra.’
(Sfantul Teodor Studitul)
Aceasta este o pilda buna de urmat in aceste zile; mai ales acum ar trebui sa ne gandim mai mult si sa incercam sa fim mai buni, mai umani…
0.000000 0.000000



joi, 16 noiembrie 2017


Biserica-Întâlnirea omului cu Dumnezeu

          

Hampu Marioara






                                                                                 

Biserica, locaşul de cult sau cum i se mai spune locaşul de închinare nu este altceva decât locul întâlnirii omului cu Dumnezeu prin actele liturgice săvârşite de preot împreună cu credincioşii. Biserica ca instituţie divino-umană adună la sânul ei comunitatea celor ce cred  că este sobornicească şi apostolică, aceea adunare de obşte care alcătuieşte trupul lui Hristos. Prin biserică omul ajunge la sfinţenie, la îndumnezeirea sa prin actul sinergetic, care este conlucrarea tainică dintre harul lui Dumnezeu şi voinţa omului, necesară de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa eclezială este o luptă continuă pentru mântuire după cum ne arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Îndemnurile la sfinţenie sunt relevate de Dumnezeu prin prorooci prin acele legăminte încheiate între om şi creatorul său: ,,Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 20, 7).
Biserica crede şi mărturiseşte Adevărul veşnic. ,,Predania de la început şi învăţătura de credinţă a Bisericii universale pe care Domnul a dat-o, Apostolii Săi au propovăduit-o, Părinţii au păzit-o. Pe aceasta s-a întemeiat Biserica şi cel care cade din ea nu mai este şi nu se mai numeşte creştin (Atanasie al Alexandriei, către Serapion XXVII)”[1].
În societatea de azi auzim de multe ori, pe unii aşa zişi credincioşi, ,, nu vin la Biserică, pentru că, se roagă acasă şi e suficient”, şi înşiră o serie de motive superficiale. Prin această sintagmă observăm cât de puţin, se cunoaşte credinţa cea adevărată şi ce  rol are biserica în viaţa credincioşilor. Biserica cheamă  pe fii la sânul ei, ca o mamă iubitoare în fiecare duminică şi sărbătoare prin glasul dulce şi lin al clopotelor, să participe la ,,Cina cea de Tain㔺i să mănânce din pâinea vieţii şi să bea din paharul nemuririi, precum a zis chiar Iisus: ,,Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).
Omul cu adevărat se naşte în Biserică, ea fiind ,,maternitatea prin care se nasc toţi fiii lumii”. [2] Ascultarea de Sfânta Biserică este necesară pentru toţi creştinii, şi exemplul cel mai concludent îl avem de la Maica Domnului. Dacă Maica Domnului, ca Mamă a lui Iisus Hristos, este şi mama noastră a tuturor, apoi Biserica - , pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte mireasa lui Iisus Hristos - ,este şi ea Mama noastră a tuturor şi noi suntem fiii ei. De aceea Sfântul Ciprian spune: ,,Nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată, cel care nu are ca mamă Biserica.”[3]
Biserica are menirea de a ține trează conștiința oamenilor privind demnitatea ființei umane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Rolul bărbatului și al femeii dat de Dumnezeu încă de la facere privind caracterul exclusiv masculin al preoției (Facere 1,22, Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei 7,17), iar darul maternității exclusiv feminin, al nașterii de prunci (Facere 3,16). Sunt două roluri care niciodată nu vor putea fi, schimbate de către om. Deşi omul încearcă prin toate modalităţile să inventeze prin tehnologia modernă inversarea acestor roluri sub pretextul libertăţii şi al fericirii. Exemplul schimbării sexului dintr-un bărbat într-o femeie şi invers din femeie în bărbat, sau a legalizării căsătoriilor de acelaşi sex, ignorând familia tradiţională a căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie aşa cum menţionează indiscutabil învăţătura bisericii ortodoxe .
Nașterea de prunci este rolul dat de Dumnezeu, femeii încă de la facerea lumii ,,Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți tot pământul și-l supuneți...» (Facere, 1,28). Iar după căderea în păcat, Dumnezeu arată femeii și felul în care ea va naște copiii, adică în ,, necazuri și dureri” (Facere 3, 16).
Dumnezeu descoperă planul Său de răscumpărare a omului căzut în păcat, prin făgăduința unui  Mântuitor la ,,plinirea vremii”(Galateni 4,4).
Toate Tainele Bisericii sunt importante pentru mântuirea omului, dar Taina cea care deschide porțile Împărăţiei Cerurilor pentru a deveni membru, este Taina Botezului și aceasta o aflăm din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, ,,... Adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5). Iar Euharistia este hrana dată de Dumnezeu omului ca să poată să trăiască prin ea  în cele două planuri de existenţă, după cum afirma Însuşi Mântuitorul Hristos, ,,Eu sunt pâinea vieţii.  Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care o voi da Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(Ioan 6, 48-51).
Mântuirea obiectivă a omului se face prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin Jertfa de pe Cruce și Învierea Sa din morți, ,, căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu, nu din fapte, ca să nu se laude nimeni”(Efeseni 2, 8-9), iar mântuirea subiectivă se poate realiza prin credința dreaptă și faptele bune, ele fiind cele două aripi care ajută pe om să zboare spre Împărăția lui Dumnezeu, după cum afirmă Sf Apostol Pavel: ,,Pentru că a lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte ca să umblăm întru ele”(Efeseni 2, 10).
 Întruparea  și Jertfa lui Hristos, dacă nu s-ar fi realizat, atunci nu ar fi fost nici o cale sau șansă de a se mântui neamul omenesc, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6).

 

Biserica şi criza  spirituală prin tehnologia modernă


Începutul secolului al XXI-lea pare a fi unul religios, observăm acest lucru pe reţelele de socializare care prezintă diferite articole religioase mai mult sau mai puţin elocvente.
Facebook-ul fiind cea mai activă reţea de socializare, cu sute sau chiar mii de prieteni virtuali ascunşi după iconiţe, cu tot felul de imagini religioase. După douăzeci şi opt de ani de libertate am sperat la o redresare a vieţii moral-spirituale, a schimbării societăţii civile şi a celei religioase. Trăim într-o lume secularizată, dar rămânem în faţa ei neputincioşi, fără să schiţăm nici cel mai mic gest de a face ceva în acest sens, copiind democraţia occidentală mai mult în mod negativ decât pozitiv. Dorinţa unora de a îngenunghea idealurile neamului nostru, chiar încercând pierderea identităţii, a istoriei şi în final, să nu mai  ştim, cine suntem şi ce legături mai avem cu neamul românesc. Pierderea tradiţiilor şi a credinţei strămoşeşti, ar fi un dezastru pentru poporul nostru care este majoritar creştin-ortodox.Tinerii încearcă experienţe noi ale unor culturi religioase, ce au intrat în ţara noastră după 1990, practica ,,yoghină”,,Misa” lui Bivolaru sau credinţa Baha’i.[4] De multe ori mi-am pus întrebarea, de ce suntem indiferenţi la ce se întâmplă în jurul nostru?  
  Proorocul David spune ,,căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps).
 O constatare asemănătoare este relevată şi de părintele Alexander Schmemann: ,,Trăim într-o epocă îngrozitoare şi periculoasă din punct de vedere spiritual. Este îngrozitoare nu numai din cauza urii, a vrăjmăşiei, a sângelui, este îngrozitoare în primul rând pentru că se înteţeşte din ce în ce răscoala împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui, căci nu Dumnezeu, ci omul a devenit măsura tuturor lucrurilor”.[5]
În presa scrisă şi cea online, mass-media în general putem observa, secularismul postmodern care este o mare problemă în plan individual, îndepărtarea omului de trăirea vieţii în Hristos, acest curent neagă orice formă de religie instituţionalizată, în favoarea unei religii proprii diferită de credinţa manifestată în Biserica Ortodoxă.
Rolul tot mai susţinut de mass-media în formarea personalităţii umane prin intermediul tehnologiei, care încurajeză mentalităţi postmoderne, cum ar fi afirmarea cu orice preţ, în toate domeniile sociale, chiar negarea identităţii primite la naştere, inclusiv apartenenţa religioasă. Schimbarea orientării sexuale şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex care a fost aprobată în toate statele din America şi iată că a ajuns să ameninţe şi ţara noastră.
Mitropolitul Laurențiu Streza afirmă că ,,suntem împotriva căsătoriei gay. Este cea mai mare ofensă adusă spiritualității creștine. Dumnezeu a creat bărbat și femeie, iar celelalte sunt împotriva naturii”.
După cum spune şi Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos, secularismul este pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Biserica nu este în pericol aşa cum s-ar crede, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii.[6] Mântuitorul a zis că: ,,Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”[7].
În orice clipă putem înclina balanţa înspre mai bine, adică să găsim soluţia unei schimbări a vieţii noastre. Prima cărămidă pusă la zidirea casei sufletului nostru să fie dreapta credinţă. Căci de vom zidi pe o altă temelie în afară de cât Hristos, vom rămâne mereu în criza spirituală, care pare că este fără de sfârşit. În Predica de pe Munte rostită de Domnul nostru Iisus Hristos, aşa cum este înfăţişată în Sfanta Evanghelie de la Matei şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, se spune că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos este asemenea omului care şi-a zidit casa pe temelie de stâncă. Au venit vânturi mari, au venit ploi puternice şi au lovit în casa aceea şi ea a rămas nedărâmată. Iar cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi nu le împlineşte este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi când au venit vânturile mari şi ploile, au dărâmat casa pentru că nu avea temelie tare.[8]
 În această perioadă de criză morală şi de secetă duhovnicească se vor găsi soluţii, numai în Biserica Ortodoxă prin Sfintele Taine care sunt un izvor de apă vie şi mană cerească, pentru toţi care-şi caută identitatea creştinească, adică comuniunea cu Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită. Constatăm, căci pe zi ce trece avem nevoie de aceste elemente indispensabile vieţii creştineşti, care să ajute şi să întărească mântuirea noastră. Biserica poate să adape sufletul necăjit şi întristat, prin preoţii care sunt chemaţi să reamintească menirea noastră, şi modul de viaţă în spiritul Evangheliei, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea  ce va să fie[9]
Criza morală actuală cuprinde întreaga societate prin tehnologia modernă.Televizorul sau internetul sunt doar câteva din instrumentele care informează şi dezinformează opinia publică, prin unele emisiuni de tip ,,talk-show”.
Problema crizei de comuniune prin fuga de responsabilitate pleacă din cadrul familiei şi se extinde şi în societate. Părinţii nu se mai roagă împreună, nu mai păstrează curată credinţa ortodoxă, iar copiii nu mai văd decât pe bunica care se roagă şi merge la biserică, şi o cataloghează ca fiind ,,înapoiată”, şi aşa copiii nu mai au exemple de urmat. Iar societatea contemporană prin toate mijloacele încearcă să descurajeze tinerii care vor să înveţe religia în şcoli, prin glasul unor persoane iresponsabile.
  Maturitatea în Hristos este conştientizarea tuturor actelor  comportamentale, ca răspuns bun la judecata Mântuitorului Hristos. Deşi se spune aşa de frumos într-o rugăciune de la Taina Sf.Maslu ,,că dreptatea noastră înaintea Ta este ca o cârpă lepădată” şi în continuare ,,păcatele tinereţelor noastre nu le pomeni Doamne”[10],sau ,,de câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”, pentru că Mântuitorul nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu,[11] să ajungă la ,,starea bărbatului desăvârşit, la măsura delinătăţii lui Hristos”.[12]
 Misiunea şi mărturisirea credinţei este distinctă la fiecare persoană, căci educaţia religioasă este primită de la celula de bază care este familia şi se continuă în biserică, unde fiecare membru al ei poate ajunge la desăvârşire.
  Prin păstrarea credinţei, vom putea da mărturie ori unde ne-am afla, dar pentru asta trebuie să conştientizăm că suntem creştini ortodocşi şi că trebuie să ne cunoaştem credinţa. Pretenţia de a fi şi misionari nu o putem avea, dar mărturisitori ai dreptei credinţe trebuie să fie orice creştin. Mântuitorul Hristos a spus: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”(Matei 10, 32), nu pe toţi i-a trimis la propovăduire, ci doar preoţii care au primit darul hirotoniei prin punerea mâinilor de către episcop. ,,Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:18-20).
Omul participă la mântuirea sa, iar harul dumnezeiesc îl ajută, lucrează deplin, căci Mântuitorul spune: ,, fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5), trebuie avută în vedere schimbarea vieţii de la păcat la virtute prin Sfintele Taine ale bisericii care face posibilă întâlnirea omului cu Dumnezeu, iar depărtarea de El este pierderea mântuirii în veşnicie.

 























 






 


 

 

 

 





[1] Pr. Prof.Dr.Ioan Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, vol II, apare cu binecuvântarea ÎPS Dr Laurenţiu Streza,Mitropolitul Ardealului, Editura  Andreiana Sibiu, 2009 p.130.
[2]Mirela Ienculescu, ş.a, Iconicul Chipului Maicii Domnului, în Chipul Iconic, Crochiuri antropologice,  Reflexii ale chipului mistico- teologic ghelasian, Editura Platytera,  2012.p.115.
[3] De cath, eccles, unitate, c 6, apud Paul Evdochimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, traducere de Grigore Moga şi Petru Moga, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p.220.
[5] Alexander Schmemann, 2012 , Euharistia, Taina Împărăţiei, Editura Sophia, Bucureşti, p.5.
[6] Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos 2004, Secularismul: un cal troian în Biserică, Editura Egumeniţa, Galaţi,p.15.
[7] Matei 16, 18.
[8] Matei 7, 24-27; Luca 6,47-49
[9] Evrei 13, 14.
[10] Molitfelnic,1992, Sf. Maslu, p.149.
[11] Iez 18,23.
[12] Efeseni 4, 13.