Hampu Marioara
marți, 9 iulie 2019
Hampu Marioara: Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului
Hampu Marioara: Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului: Clasificarea icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Tipuri de icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Maica Domnu...
marți, 13 noiembrie 2018
vineri, 23 martie 2018
duminică, 18 februarie 2018
Postul după Sfintele Canoane
POSTUL
DUPĂ SFINTELE CANOANE
Postul este o cale spre
Împărăţia lui Dumnezeu. Este o cale
strâmtă
(Mt, 7,14) care duce la mântuire întrucât ea înseamnă renunţare,
înseamnă jertfă, înseamnă despătimire. Prin post creştinul împlineşte cuvintele
Mântuitorului Care zice: „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi
cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 4,4). Postul descoperă omului
verticalitatea lui, arătându-i că
existenţa umană se hrăneşte nu numai cu energiile lumii materiale, ci mai ales
cu energiile necreate ce izvorăsc din Dumnezeu. Experienţa postului înseamnă, în
cele din urmă, experienţa cuvântului Evangheliei.
Sfintele
canoane evidenţiază, fără echivoc, importanţa şi necesitatea postului. Fără
post viaţa creştinului este goală, lipsită de jertfa minimă pentru împlinirea
Evangheliei, iar propovăduirea preotului se coboară la nivelul vorbelor fără
valoare.
Iată de ce
canonul 69 apostolic prevede că „dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau
ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte Postul Paştilor sau
miercurea sau vinerea, să se caterisească (afară numai dacă ar fi împiedicat de
slăbiciunea trupească), iar dacă ar fi laic să se afurisească”. Acest
canon este foarte aspru întrucât arată înălţimea morală la care trebuie să se
ridice creştinul şi mai ales slujitorii Bisericii. Dar, oare, cuvintele
Mântuitorului sunt mai blânde care ne cere să fim ca şi copiii pentru ca să
intrăm în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3) ? În această perspectivă împlinirea
postului apare ca mult mai uşoară decât stingerea purităţii morale a copiilor,
iar pedeapsa canonului apare ca mult mai mică decât riscul pierderii mântuirii.
Preotul este
primul care împlineşte şi trăieşte după cuvântul Evangheliei, de aceea atunci
când nu posteşte îşi pierde credibilitatea. Din acest motiv Sf. Nichifor
Mărturisitorul, prin canonul 47, spune că
„Nu se cuvine a se împărtăşi de la preotul
care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu
este lucru sfânt a fi în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe
necurat”.
Acest îndemn se
adresează laicilor, tot în cuvinte foarte aspre, dar nu lipsite de adevăr. Preotul
este împlinitorul şi apărătorul ortodoxiei, iar atunci când părăseşte ceva din
credinţa ortodoxă – fie chiar şi numai postul ! – pare a fi ortodox, căci
credinţa adevărată nu îngăduie jumătăţile de măsură.
Canonul 50 al
sinodului din Laodiceea (an. 343) îndeamnă pe cei care vor să postească cu
multă acrivie,din dorinţă mare de jertfă spre mântuire (mai ales monahilor), că
„se
cuvine a posti tot Postul Mare cu mâncăruri uscate”. Recomandarea
aceasta înăspreşte mult postul în vederea despătimirii şi a întăririi
virtuţilor celor care s-au angajat pe calea urcuşului duhovnicesc.
În concepţia
Sfinţilor Părinţi postul înseamnă şi pregătire pentru bucuria Învierii
Domnului, bucurie trăită din plin abia în ziua Sfintelor Paşti. Dar Sf.
Liturghie constituie tocmai actualizarea bucuriei Învierii Domnului, de aceea,
pentru a împlini postul întru totul, canonul 49 al sinodului din Laodiceea a
stabilit că „Nu se cuvine a se jertfi pâinea (liturgică) în Postul Mare, decât
numai sâmbăta şi duminica”.
Aşa s-a născut
rânduiala ca Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare să se
săvârşească în Postul Mare numai sâmbăta şi duminica şi în ziua Buneivestiri,
în restul zilelor de post se săvârşească Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite (can. 52, VI,ec.).
Sub o pedeapsă
foarte aspră,canonul 66 apostolic prevede că „Dacă vreun cleric s-ar afla
postind în zi de duminică sau sâmbătă să se caterisească, iar de ar fi laic să
se afurisească”. Acest canon se adresează celor care considerau postul
o renunţare totală la bucuria liturgică a Învierii Domnului şi deci la bucuria
sfintei Împărtăşanii. Această asceză este falsă şi mai ales preoţii trebuie să
săvârşească Sf. Liturghie în toate sâmbetele şi duminicile Postului Mare şi să
nu postească de cele sfinte, de aceea şi canonul 18 al sinodului din Gangra (an
340) prevede că „Dacă cineva, pentru asceză părută, ar ajuna duminica, să fie anatema”.
Singura zi din Postul Mare în care se
ajunează total, adică se opreşte de la mâncare şi de la cele sfinte, este
Vinerea Mare, când este zi aliturgică, adică nu se face Sf. Liturghie şi nu se
împărtăşeşte nimeni. De aceea ea se numeşte în popor Vinerea Seacă.
Oprirea
postului de cele sfinte în zi de duminică şi de sâmbătă nu trebuie înţeleasă ca
oprire de a mi posti, pentru că în aceste zile nu este îngăduit a se mânca de
dulce, ci se îngăduie creştinilor doar a se împărtăşi.
Un obicei
greşit care se mai întâlneşte astăzi este acela că unii creştini consideră că
Postul Mare încetează la miezul nopţii dintre Sâmbăta Mare şi Duminica
Paştilor, noapte când aceştia se înfruptă cu mâncare de dulce. În acest sens
Sf. Dionisie al Alexandriei (+264) scrie în canonul 1 că „pe cei ce se prea grăbesc şi deja pe la
miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi dojenim, ca pe
unii care se opresc pe cale cu puţin mai înainte de capătul ei. Totuşi, nu-i
osândim pe aceia care au oprit ajunarea fiindcă nu am mai putut, deoarece cele
şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi fel, ci unii perseverează
petrecându-le nemişcaţi chiar pe toate, alţii două, alţii trei, alţii patru sau
alţii niciuna. De aceea celor care s-au trudit întru prelungirea zilelor de
ajunare şi s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică”.
Prin urmare Postul Mare nu încetează la miezul nopţi dinspre Duminica Paştilor,
decât numai după aceia care dovedesc neputinţă trupească fie din vreo
suferinţă, fie din prea aspră ajunare.
Pentru ca
zilele de post să nu fie încălcate cu petreceri lumeşti, canonul 52 Laodiceea
prevede că „Nu se cuvine a ţine nunţi sau zile de naştere în Postul Mare”. Din
acest motiv preotului nu-i este îngăduit să împărtăşească Taina Cununiei decât
numai în zilele cu dezlegare de la post.
În Biserica
Romano - Catolică, după Conciliul II Vatican (1962-1965), postul a fost foarte
mult transformat în sensul că în post se admite consumul lactatelor şi al
ouălor. Această practică contravine practicii Bisericii creştine din primul
mileniu care n-a dat astfel de dezlegări în post, practică ce nu se impune nici
astăzi mai ales acum când patimile omului contemporan cresc. În acest sens
canonul 56 al sinodului VI ecumenic (sesiunea Trulan, an. 692) prevede că „Biserica
lui Dumnezeu cea din întreaga lume să ţie postul urmând unei singure rânduieli
şi să se înfrâneze de la orice fel de sugrumate (de carne, n.n.) ca şi de ouă
şi brânză care sunt rodul şi facerile celor de la care se înfrânau. Iar de n-ar
păzi aceasta, dacă este cleric să se caterisească, iar dacă este laic să se
afurisească”.
Din păcate, la
catolici chiar ajunarea dinaintea Sf. Liturghii a fost redusă doar la o singură
oră, admiţându-se chiar săvârşirea a mai multor Liturghii pe zi de către
acelaşi preot. Şi această practică este o inovaţie admisă numai după Conciliul
II Vatican, contravenind tradiţiei creştine apostolice fixată în scris în
canonul 41 Cartagina (an 419) care prevede că „Sfintele altarului să nu se
săvârşească decât numai de persoanele care au ajunat”.
Postul, după
învăţătura ortodoxă, este o jertfă car se rupe de plăcerile lumii acesteia şi
se apropie tot mai mult de jertfa Mântuitorului.
Dar,ca orice jertfă mântuitoare, trebuie făcută de bună voie şi cu
multă dragoste,altfel ea nu are sens. În această perspectivă, canonul 51
apostolic prevede că oricine se abţine „de carne şi de vin, nu pentru înfrânare, ci
din scârbă… ori să se îndrepte, ori să se afurisească”.
Aşadar nu orice abţinere de la anumite mâncăruri înseamnă post, ci
numai cea făcută din înfrânare, din
jertfă, împreună cu credinţă, dragoste şi har de la Dumnezeu , altfel această
abţinere nu numai că se îndepărtează de practica creştină a postului, ci
constituie chiar o piedică la Sf.
Împărtăşanie.
Bineînţeles că
învăţătura ortodoxă înseamnă echilibru. De aceea postul nu se impune în viaţa credincioşilor
fără discernământ, ci creştinii care din cauze obiective nu pot face această
cruce, pot primi dezlegare.
Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei ( + 385) prevede că „se
cuvine ca cel bolnav să fie dezlegat la hrană şi băutură cât poate suporta”
potrivit slăbiciunii lui trupeşti”. Deci cei bolnavi sunt dezlegaţi de
la post şi nu se cuvine, pe lângă crucea suferinţei, a li se adăuga încă o
cruce, cea a postului.
În ziua de
astăzi postul a slăbit foarte mult. Este şi acesta un semn al bunăstării
materiale, căci se pare că cu cât este omul mai modest, posteşte mai uşor, iar
cu cât bogăţia creşte, înfrânarea se împuţinează. Reflexul nepostirii este
evident: s-au înmulţit patimile, dezordinea, ura, stresul. Şi să nu uităm că pe
vremea lui Ştefan cel Mare nu se ştia nici de cartofi, nici de mălai, nici de
margarină, nici de uleiuri rafinate….. Şi totuşi se postea ! Se postea cu mare
evlavie aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi.
Ţinând cont de
acestea, canonul 19 Gangra condamnă pe cei care ar înclina să dezlege posturile
cu prea multă uşurinţă: „Dacă vreunul – fără nevoie trupească – ar
dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de
Biserică, să fie anatema!”.
Postul este
aşadar, calea înfrânării şi dovada credinţei ortodoxe, de aceea nu se cuvine a
da dezlegări de la post fără un motiv serios, şi această prescripţie îi
priveşte mai ales pe preoţi.
Iată cum se
prezintă, în câteva cuvinte, postul după sfintele canoane, care nu sunt deloc
blânde, ci foarte aspre. Din acest motiv sunt mulţi care astăzi consideră
sfintele canoane a fi depăşite. Unora ca acestora le răspunde canonul 10 al
sinodului I – II din Constantinopol (an.
86l): „Cei care s-au arătat pe sine dedaţi patimilor, nu numai că nu se
înfricoşează de pedeapsa sfintelor canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc
de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor
pătimaşă”.
Sfintele
canoane ne arată înălţimea morală la care trebuie să ne ridicăm şi, fără a le considera
depăşite, trebuie să recunoaştem nimicnicia noastră morală. Sfintele canoane ne
arată cât de mult am decăzut şi cum ne copleşeşte împăcarea, ba chiar
pretenţia, că ne aflăm foarte sus. Fără sfintele canoane uităm care este
adevărata înfrânare şi credem tot mai mult păcatelor care se dau drept virtuţi.
Bibliografie selectivă:
Arhid. Prof. Dr. Ioan N.Floca, Canoanele
Bisericii ortodoxe. Note şi comentarii,
Sibiu, 1993;
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept
canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, 1990, vol. II;
Pr. Constantin Pârvu, Orânduiri
canonice cu privire la Postul
Mare, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3/1958.
vineri, 26 ianuarie 2018
vineri, 22 decembrie 2017
Povestea celor patru Magi
Exista o poveste veche care spune ca,
de fapt, au fost patru magi care doreau sa se inchine Mantuitorului, la
nasterea Sa. Cel de-al patrulea si-a vandut tot ce avea si, cu banii
obtinuti, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin si o perla, pe care sa
le duca in dar Mantuitorului. Grabindu-se sa ajunga in Babilon, unde il
asteptau cei trei magi, acesta a intalnit pe drum un om ranit, pe care nimeni
nu il ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor caruia i-a dat safirul pentru
a-l ingriji pe bolnav pana ce se va insanatosi complet. Toate acestea l-au
intarziat. Cand a ajuns la locul intalnirii, magii plecasera deja fara el,
insa nu s-a descurajat, ci si-a continuat drumul singur, calauzit de steaua
ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat ca magii L-au gasit deja pe
prunc, ca soldatii lui Irod omoara toti copiii nou-nascuti si ca Sfanta
Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mania regelui. Chiar in fata
sa, un soldat incerca sa-i smulga unei tinere femei copilul pentru a-l omori.
Femeia isi apara cu disperare pruncul. Magul i-a aratat soldatului necrutator
rubinul si i-a spus:
– Lasa copilul sa traiasca si iti voi da aceasta piatra scumpa. Nimeni nu
va afla de targul nostru.
Ademenit de nestemata, soldatul a luat piatra, indepartandu-se grabit.
Tanara femeie i-a multumit strainului cu lacrimi de bucurie si recunostinta.
Acesta s-a hotarat sa-L caute mai departe pe Mantuitor. Acum, mai avea un
singur dar, perla. A plecat si el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a cautat
pe Iisus, insa fara nici un rezultat. Dupa 30 de ani, a aflat ca undeva, in
Palestina, Mantuitorul propovaduieste Evanghelia. Bucuros ca, in sfarsit,
stie unde Il poate gasi, s-a grabit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre
seara, a aflat ca Iisus Hristos este rastignit pe Dealul Capatanii. S-a
grabit magul spre locul acela cu dorinta sa-L vada in viata pe Mantuitor,
sa-I duca darul sau pe care il pastrase de atata timp. Insa, prin fata lui au
trecut doi soldati romani ce duceau in sclavie o tanara evreica. Oprindu-i,
magul le-a spus:
– Daca ii dati drumul fetei, va daruiesc aceasta perla. O puteti vinde si
imparti banii. Veti castiga mult mai mult lasand fata libera.
Lacomi, soldatii au luat perla, eliberand-o pe tanara, care, plangand de
fericire, nu stia cum sa-i multumeasca strainului. Dar magul, rugandu-se
cerului sa-L vada macar o clipa pe Mantuitor, se grabea spre Golgota. Acum,
nu mai avea nimic. Ii era rusine sa se inchine Imparatului imparatilor fara
nici un dar. Insa, cand a ajuns langa Cruce, Mantuitorul S-a uitat drept spre
el si i-a spus:
– In sfarsit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri…
– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ti-am adus eu ? a intrebat mirat magul.
– Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutorati. Dandu-le lor, Mie Mi-ai
dat. Darul tau a ajuns la Mine si, iti spun, ca el este cel mai insemnat,
caci, acela care Il iubeste pe Dumnezeu, ii iubeste pe oameni.
Cine nu cauta nevoile celorlalti spre a fi de folos cu ce poate, nu va
gasi multumire si bucurie, nu va afla adevarata viata. Cu cat te apropii mai
mult de oameni, cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.
‘Sa dorim binele fratilor nostrii si mantuirea tutuor oamenilor mai mult
decat pe a noastra.’
(Sfantul Teodor Studitul)
Aceasta este o pilda buna de urmat in
aceste zile; mai ales acum ar trebui sa ne gandim mai mult si sa incercam sa
fim mai buni, mai umani…
|
0.000000 0.000000
joi, 16 noiembrie 2017
Biserica-Întâlnirea omului cu Dumnezeu
Hampu Marioara
Biserica, locaşul de cult sau cum i se mai spune locaşul de închinare nu
este altceva decât locul întâlnirii omului cu Dumnezeu prin actele liturgice
săvârşite de preot împreună cu credincioşii. Biserica ca instituţie
divino-umană adună la sânul ei comunitatea celor ce cred că este sobornicească şi apostolică, aceea
adunare de obşte care alcătuieşte trupul lui Hristos. Prin biserică omul ajunge
la sfinţenie, la îndumnezeirea sa prin actul sinergetic, care este conlucrarea
tainică dintre harul lui Dumnezeu şi voinţa omului, necesară de a intra în
împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa eclezială este o luptă continuă pentru mântuire
după cum ne arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Îndemnurile la sfinţenie
sunt relevate de Dumnezeu prin prorooci prin acele legăminte încheiate între om
şi creatorul său: ,,Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că eu Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 20, 7).
Biserica crede şi mărturiseşte Adevărul veşnic. ,,Predania de la început şi învăţătura de credinţă a
Bisericii universale pe care Domnul a dat-o, Apostolii Săi au propovăduit-o,
Părinţii au păzit-o. Pe aceasta s-a întemeiat Biserica şi cel care cade din ea
nu mai este şi nu se mai numeşte creştin
(Atanasie al Alexandriei, către Serapion XXVII)”[1].
În societatea de azi auzim de multe ori, pe unii aşa zişi credincioşi, ,,
nu vin la Biserică, pentru că, se roagă acasă şi e suficient”, şi înşiră o
serie de motive superficiale. Prin această sintagmă observăm cât de puţin, se cunoaşte
credinţa cea adevărată şi ce rol are
biserica în viaţa credincioşilor. Biserica cheamă pe fii la sânul ei, ca o mamă iubitoare în
fiecare duminică şi sărbătoare prin glasul dulce şi lin al clopotelor, să
participe la ,,Cina cea de Tain㔺i să mănânce din pâinea vieţii şi să bea din
paharul nemuririi, precum a zis
chiar Iisus: ,,Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu
va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).
Omul cu adevărat se naşte în Biserică, ea fiind ,,maternitatea prin care se
nasc toţi fiii lumii”. [2] Ascultarea
de Sfânta Biserică este necesară pentru toţi creştinii, şi exemplul cel mai
concludent îl avem de la Maica Domnului. Dacă Maica Domnului, ca Mamă a lui
Iisus Hristos, este şi mama noastră a tuturor, apoi Biserica - , pe care
Sfântul Apostol Pavel o numeşte mireasa lui Iisus Hristos - ,este şi ea Mama
noastră a tuturor şi noi suntem fiii ei. De aceea Sfântul Ciprian spune: ,,Nu-L
poate avea pe Dumnezeu ca Tată, cel care nu are ca mamă Biserica.”[3]
Biserica are menirea de a ține trează conștiința oamenilor privind
demnitatea ființei umane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Rolul
bărbatului și al femeii dat de Dumnezeu încă de la facere privind caracterul
exclusiv masculin al preoției (Facere 1,22, Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Evrei 7,17), iar darul maternității exclusiv feminin, al nașterii de
prunci (Facere 3,16). Sunt două roluri care niciodată nu vor putea fi,
schimbate de către om. Deşi omul încearcă prin toate modalităţile să inventeze
prin tehnologia modernă inversarea acestor roluri sub pretextul libertăţii şi
al fericirii. Exemplul schimbării sexului dintr-un bărbat într-o femeie şi
invers din femeie în bărbat, sau a legalizării căsătoriilor de acelaşi sex,
ignorând familia tradiţională a căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie aşa cum
menţionează indiscutabil învăţătura bisericii ortodoxe .
Nașterea de prunci este rolul dat de Dumnezeu, femeii încă de la facerea
lumii ,,Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și
umpleți tot pământul și-l supuneți...» (Facere, 1,28). Iar după căderea în
păcat, Dumnezeu arată femeii și felul în care ea va naște copiii, adică în ,,
necazuri și dureri” (Facere 3, 16).
Dumnezeu descoperă planul Său de răscumpărare a omului căzut în păcat, prin
făgăduința unui Mântuitor la ,,plinirea
vremii”(Galateni 4,4).
Toate Tainele Bisericii sunt importante pentru mântuirea omului, dar Taina
cea care deschide porțile Împărăţiei Cerurilor pentru a deveni membru, este
Taina Botezului și aceasta o aflăm din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, ,,...
Adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5). Iar Euharistia este hrana dată de Dumnezeu
omului ca să poată să trăiască prin ea în cele două planuri de existenţă, după cum
afirma Însuşi Mântuitorul Hristos, ,,Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din
cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care o
voi da Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(Ioan 6, 48-51).
Mântuirea obiectivă a omului se face prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
prin Jertfa de pe Cruce și Învierea Sa din morți, ,, căci în har sunteți mântuiți,
prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu, nu din
fapte, ca să nu se laude nimeni”(Efeseni 2, 8-9), iar mântuirea subiectivă se
poate realiza prin credința dreaptă și faptele bune, ele fiind cele două aripi
care ajută pe om să zboare spre Împărăția lui Dumnezeu, după cum afirmă Sf
Apostol Pavel: ,,Pentru că a lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre
fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte ca să umblăm întru
ele”(Efeseni 2, 10).
Întruparea și Jertfa lui Hristos, dacă nu s-ar fi
realizat, atunci nu ar fi fost nici o cale sau șansă de a se mântui neamul
omenesc, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos ,,Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6).
Biserica şi
criza spirituală prin tehnologia modernă
Începutul secolului al XXI-lea pare a fi unul religios, observăm acest
lucru pe reţelele de socializare care prezintă diferite articole religioase mai
mult sau mai puţin elocvente.
Facebook-ul fiind cea mai activă reţea de socializare, cu sute sau chiar
mii de prieteni virtuali ascunşi după iconiţe, cu tot felul de imagini
religioase. După douăzeci şi opt de ani de libertate am sperat la o redresare a
vieţii moral-spirituale, a schimbării societăţii civile şi a celei religioase.
Trăim într-o lume secularizată, dar rămânem în faţa ei neputincioşi, fără să
schiţăm nici cel mai mic gest de a face ceva în acest sens, copiind democraţia occidentală
mai mult în mod negativ decât pozitiv. Dorinţa unora de a îngenunghea
idealurile neamului nostru, chiar încercând pierderea identităţii, a istoriei
şi în final, să nu mai ştim, cine suntem
şi ce legături mai avem cu neamul românesc. Pierderea tradiţiilor şi a
credinţei strămoşeşti, ar fi un dezastru pentru poporul nostru care este
majoritar creştin-ortodox.Tinerii încearcă experienţe noi ale unor culturi
religioase, ce au intrat în ţara noastră după 1990, practica ,,yoghină”,,Misa”
lui Bivolaru sau credinţa Baha’i.[4] De
multe ori mi-am pus întrebarea, de ce suntem indiferenţi la ce se întâmplă în
jurul nostru?
Proorocul David spune ,,căci atunci
când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps).
O constatare asemănătoare este
relevată şi de părintele Alexander Schmemann: ,,Trăim într-o epocă îngrozitoare
şi periculoasă din punct de vedere spiritual. Este îngrozitoare nu numai din
cauza urii, a vrăjmăşiei, a sângelui, este îngrozitoare în primul rând pentru
că se înteţeşte din ce în ce răscoala împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei
Lui, căci nu Dumnezeu, ci omul a devenit măsura tuturor lucrurilor”.[5]
În presa scrisă şi cea online, mass-media în general putem observa,
secularismul postmodern care este o mare problemă în plan individual, îndepărtarea
omului de trăirea vieţii în Hristos, acest curent neagă orice formă de religie
instituţionalizată, în favoarea unei religii proprii diferită de credinţa
manifestată în Biserica Ortodoxă.
Rolul tot mai susţinut de mass-media în formarea personalităţii umane prin
intermediul tehnologiei, care încurajeză mentalităţi postmoderne, cum ar fi
afirmarea cu orice preţ, în toate domeniile sociale, chiar negarea identităţii primite
la naştere, inclusiv apartenenţa religioasă. Schimbarea orientării sexuale şi a
căsătoriilor între persoane de acelaşi sex care a fost aprobată în toate
statele din America şi iată că a ajuns să ameninţe şi ţara noastră.
Mitropolitul Laurențiu Streza afirmă că ,,suntem împotriva căsătoriei gay. Este cea mai mare
ofensă adusă spiritualității creștine. Dumnezeu a creat bărbat și femeie, iar celelalte sunt împotriva naturii”.
După cum spune şi Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos, secularismul este
pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de
duhul ei autentic. Biserica nu este în pericol aşa cum s-ar crede, pentru că ea
este Trupul tainic al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii
Bisericii.[6] Mântuitorul
a zis că: ,,Voi zidi Biserica Mea, şi
porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”[7].
În orice clipă putem înclina balanţa înspre mai bine, adică să găsim
soluţia unei schimbări a vieţii noastre. Prima cărămidă pusă la zidirea casei
sufletului nostru să fie dreapta credinţă. Căci de vom zidi pe o altă temelie
în afară de cât Hristos, vom rămâne mereu în criza spirituală, care pare că
este fără de sfârşit. În Predica de pe Munte rostită de Domnul nostru Iisus
Hristos, aşa cum este înfăţişată în Sfanta Evanghelie de la Matei şi în Sfânta
Evanghelie de la Luca, se spune că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru
Iisus Hristos este asemenea omului care şi-a zidit casa pe temelie de stâncă.
Au venit vânturi mari, au venit ploi puternice şi au lovit în casa aceea şi ea
a rămas nedărâmată. Iar cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos
şi nu le împlineşte este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi
când au venit vânturile mari şi ploile, au dărâmat casa pentru că nu avea
temelie tare.[8]
În această perioadă de criză morală
şi de secetă duhovnicească se vor găsi soluţii, numai în Biserica Ortodoxă prin
Sfintele Taine care sunt un izvor de apă vie şi mană cerească, pentru toţi
care-şi caută identitatea creştinească, adică comuniunea cu Treimea cea
deofiinţă şi nedespărţită. Constatăm, căci pe zi ce trece avem nevoie de aceste
elemente indispensabile vieţii creştineşti, care să ajute şi să întărească
mântuirea noastră. Biserica poate să adape sufletul necăjit şi întristat, prin
preoţii care sunt chemaţi să reamintească menirea noastră, şi modul de viaţă în
spiritul Evangheliei, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,nu avem aici cetate stătătoare, ci o
căutăm pe aceea ce va să fie”[9]
Criza morală actuală cuprinde întreaga societate prin tehnologia
modernă.Televizorul sau internetul sunt doar câteva din instrumentele care
informează şi dezinformează opinia publică, prin unele emisiuni de tip
,,talk-show”.
Problema crizei de comuniune prin fuga de responsabilitate pleacă din cadrul
familiei şi se extinde şi în societate. Părinţii nu se mai roagă împreună, nu
mai păstrează curată credinţa ortodoxă, iar copiii nu mai văd decât pe bunica
care se roagă şi merge la biserică, şi o cataloghează ca fiind ,,înapoiată”, şi
aşa copiii nu mai au exemple de urmat. Iar societatea contemporană prin toate
mijloacele încearcă să descurajeze tinerii care vor să înveţe religia în şcoli,
prin glasul unor persoane iresponsabile.
Maturitatea în Hristos este
conştientizarea tuturor actelor
comportamentale, ca răspuns bun la judecata Mântuitorului Hristos. Deşi
se spune aşa de frumos într-o rugăciune de la Taina Sf.Maslu ,,că dreptatea noastră înaintea Ta este ca o
cârpă lepădată” şi în continuare ,,păcatele
tinereţelor noastre nu le pomeni Doamne”[10],sau ,,de câte ori vei cădea, scoală-te şi te
vei mântui”, pentru că Mântuitorul nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă de la căile sale şi să fie viu,[11]
să ajungă la ,,starea bărbatului
desăvârşit, la măsura delinătăţii lui Hristos”.[12]
Misiunea şi mărturisirea credinţei
este distinctă la fiecare persoană, căci educaţia religioasă este primită de la
celula de bază care este familia şi se continuă în biserică, unde fiecare
membru al ei poate ajunge la desăvârşire.
Prin păstrarea credinţei, vom putea
da mărturie ori unde ne-am afla, dar pentru asta trebuie să conştientizăm că
suntem creştini ortodocşi şi că trebuie să ne cunoaştem credinţa. Pretenţia de
a fi şi misionari nu o putem avea, dar mărturisitori ai dreptei credinţe
trebuie să fie orice creştin. Mântuitorul Hristos a spus: ,,Oricine va
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”(Matei 10, 32), nu pe toţi i-a trimis
la propovăduire, ci doar preoţii care au primit darul hirotoniei prin punerea
mâinilor de către episcop. ,,Drept aceea, mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:18-20).
Omul participă la mântuirea sa, iar harul dumnezeiesc îl ajută, lucrează
deplin, căci Mântuitorul spune: ,, fără
Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5), trebuie avută în vedere schimbarea
vieţii de la păcat la virtute prin Sfintele Taine ale bisericii care face
posibilă întâlnirea omului cu Dumnezeu, iar depărtarea de El este pierderea
mântuirii în veşnicie.
[1] Pr. Prof.Dr.Ioan Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică,
vol II, apare cu binecuvântarea ÎPS Dr Laurenţiu Streza,Mitropolitul
Ardealului, Editura Andreiana Sibiu, 2009 p.130.
[2]Mirela Ienculescu, ş.a, Iconicul Chipului Maicii
Domnului, în Chipul Iconic, Crochiuri
antropologice, Reflexii ale chipului mistico-
teologic ghelasian, Editura Platytera,
2012.p.115.
[3] De cath, eccles, unitate, c 6, apud Paul
Evdochimov, Arta icoanei o teologie a
frumuseţii, traducere de Grigore Moga şi Petru Moga, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1992, p.220.
[5] Alexander Schmemann, 2012 , Euharistia,
Taina Împărăţiei, Editura Sophia, Bucureşti, p.5.
[6]
Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos
2004, Secularismul: un cal troian în Biserică, Editura Egumeniţa, Galaţi,p.15.
[7]
Matei 16, 18.
[9]
Evrei 13, 14.
[10]
Molitfelnic,1992, Sf. Maslu, p.149.
[11]
Iez 18,23.
[12]
Efeseni 4, 13.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)