POSTUL
DUPĂ SFINTELE CANOANE
Pr. Conf. Dr. Irimie Marga
Postul este o cale spre
Împărăţia lui Dumnezeu. Este o cale
strâmtă
(Mt, 7,14) care duce la mântuire întrucât ea înseamnă renunţare,
înseamnă jertfă, înseamnă despătimire. Prin post creştinul împlineşte cuvintele
Mântuitorului Care zice: „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi
cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 4,4). Postul descoperă omului
verticalitatea lui, arătându-i că
existenţa umană se hrăneşte nu numai cu energiile lumii materiale, ci mai ales
cu energiile necreate ce izvorăsc din Dumnezeu. Experienţa postului înseamnă, în
cele din urmă, experienţa cuvântului Evangheliei.
Sfintele
canoane evidenţiază, fără echivoc, importanţa şi necesitatea postului. Fără
post viaţa creştinului este goală, lipsită de jertfa minimă pentru împlinirea
Evangheliei, iar propovăduirea preotului se coboară la nivelul vorbelor fără
valoare.
Iată de ce
canonul 69 apostolic prevede că „dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau
ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte Postul Paştilor sau
miercurea sau vinerea, să se caterisească (afară numai dacă ar fi împiedicat de
slăbiciunea trupească), iar dacă ar fi laic să se afurisească”. Acest
canon este foarte aspru întrucât arată înălţimea morală la care trebuie să se
ridice creştinul şi mai ales slujitorii Bisericii. Dar, oare, cuvintele
Mântuitorului sunt mai blânde care ne cere să fim ca şi copiii pentru ca să
intrăm în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3) ? În această perspectivă împlinirea
postului apare ca mult mai uşoară decât stingerea purităţii morale a copiilor,
iar pedeapsa canonului apare ca mult mai mică decât riscul pierderii mântuirii.
Preotul este
primul care împlineşte şi trăieşte după cuvântul Evangheliei, de aceea atunci
când nu posteşte îşi pierde credibilitatea. Din acest motiv Sf. Nichifor
Mărturisitorul, prin canonul 47, spune că
„Nu se cuvine a se împărtăşi de la preotul
care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu
este lucru sfânt a fi în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe
necurat”.
Acest îndemn se
adresează laicilor, tot în cuvinte foarte aspre, dar nu lipsite de adevăr. Preotul
este împlinitorul şi apărătorul ortodoxiei, iar atunci când părăseşte ceva din
credinţa ortodoxă – fie chiar şi numai postul ! – pare a fi ortodox, căci
credinţa adevărată nu îngăduie jumătăţile de măsură.
Canonul 50 al
sinodului din Laodiceea (an. 343) îndeamnă pe cei care vor să postească cu
multă acrivie,din dorinţă mare de jertfă spre mântuire (mai ales monahilor), că
„se
cuvine a posti tot Postul Mare cu mâncăruri uscate”. Recomandarea
aceasta înăspreşte mult postul în vederea despătimirii şi a întăririi
virtuţilor celor care s-au angajat pe calea urcuşului duhovnicesc.
În concepţia
Sfinţilor Părinţi postul înseamnă şi pregătire pentru bucuria Învierii
Domnului, bucurie trăită din plin abia în ziua Sfintelor Paşti. Dar Sf.
Liturghie constituie tocmai actualizarea bucuriei Învierii Domnului, de aceea,
pentru a împlini postul întru totul, canonul 49 al sinodului din Laodiceea a
stabilit că „Nu se cuvine a se jertfi pâinea (liturgică) în Postul Mare, decât
numai sâmbăta şi duminica”.
Aşa s-a născut
rânduiala ca Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare să se
săvârşească în Postul Mare numai sâmbăta şi duminica şi în ziua Buneivestiri,
în restul zilelor de post se săvârşească Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite (can. 52, VI,ec.).
Sub o pedeapsă
foarte aspră,canonul 66 apostolic prevede că „Dacă vreun cleric s-ar afla
postind în zi de duminică sau sâmbătă să se caterisească, iar de ar fi laic să
se afurisească”. Acest canon se adresează celor care considerau postul
o renunţare totală la bucuria liturgică a Învierii Domnului şi deci la bucuria
sfintei Împărtăşanii. Această asceză este falsă şi mai ales preoţii trebuie să
săvârşească Sf. Liturghie în toate sâmbetele şi duminicile Postului Mare şi să
nu postească de cele sfinte, de aceea şi canonul 18 al sinodului din Gangra (an
340) prevede că „Dacă cineva, pentru asceză părută, ar ajuna duminica, să fie anatema”.
Singura zi din Postul Mare în care se
ajunează total, adică se opreşte de la mâncare şi de la cele sfinte, este
Vinerea Mare, când este zi aliturgică, adică nu se face Sf. Liturghie şi nu se
împărtăşeşte nimeni. De aceea ea se numeşte în popor Vinerea Seacă.
Oprirea
postului de cele sfinte în zi de duminică şi de sâmbătă nu trebuie înţeleasă ca
oprire de a mi posti, pentru că în aceste zile nu este îngăduit a se mânca de
dulce, ci se îngăduie creştinilor doar a se împărtăşi.
Un obicei
greşit care se mai întâlneşte astăzi este acela că unii creştini consideră că
Postul Mare încetează la miezul nopţii dintre Sâmbăta Mare şi Duminica
Paştilor, noapte când aceştia se înfruptă cu mâncare de dulce. În acest sens
Sf. Dionisie al Alexandriei (+264) scrie în canonul 1 că „pe cei ce se prea grăbesc şi deja pe la
miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi dojenim, ca pe
unii care se opresc pe cale cu puţin mai înainte de capătul ei. Totuşi, nu-i
osândim pe aceia care au oprit ajunarea fiindcă nu am mai putut, deoarece cele
şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi fel, ci unii perseverează
petrecându-le nemişcaţi chiar pe toate, alţii două, alţii trei, alţii patru sau
alţii niciuna. De aceea celor care s-au trudit întru prelungirea zilelor de
ajunare şi s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică”.
Prin urmare Postul Mare nu încetează la miezul nopţi dinspre Duminica Paştilor,
decât numai după aceia care dovedesc neputinţă trupească fie din vreo
suferinţă, fie din prea aspră ajunare.
Pentru ca
zilele de post să nu fie încălcate cu petreceri lumeşti, canonul 52 Laodiceea
prevede că „Nu se cuvine a ţine nunţi sau zile de naştere în Postul Mare”. Din
acest motiv preotului nu-i este îngăduit să împărtăşească Taina Cununiei decât
numai în zilele cu dezlegare de la post.
În Biserica
Romano - Catolică, după Conciliul II Vatican (1962-1965), postul a fost foarte
mult transformat în sensul că în post se admite consumul lactatelor şi al
ouălor. Această practică contravine practicii Bisericii creştine din primul
mileniu care n-a dat astfel de dezlegări în post, practică ce nu se impune nici
astăzi mai ales acum când patimile omului contemporan cresc. În acest sens
canonul 56 al sinodului VI ecumenic (sesiunea Trulan, an. 692) prevede că „Biserica
lui Dumnezeu cea din întreaga lume să ţie postul urmând unei singure rânduieli
şi să se înfrâneze de la orice fel de sugrumate (de carne, n.n.) ca şi de ouă
şi brânză care sunt rodul şi facerile celor de la care se înfrânau. Iar de n-ar
păzi aceasta, dacă este cleric să se caterisească, iar dacă este laic să se
afurisească”.
Din păcate, la
catolici chiar ajunarea dinaintea Sf. Liturghii a fost redusă doar la o singură
oră, admiţându-se chiar săvârşirea a mai multor Liturghii pe zi de către
acelaşi preot. Şi această practică este o inovaţie admisă numai după Conciliul
II Vatican, contravenind tradiţiei creştine apostolice fixată în scris în
canonul 41 Cartagina (an 419) care prevede că „Sfintele altarului să nu se
săvârşească decât numai de persoanele care au ajunat”.
Postul, după
învăţătura ortodoxă, este o jertfă car se rupe de plăcerile lumii acesteia şi
se apropie tot mai mult de jertfa Mântuitorului.
Dar,ca orice jertfă mântuitoare, trebuie făcută de bună voie şi cu
multă dragoste,altfel ea nu are sens. În această perspectivă, canonul 51
apostolic prevede că oricine se abţine „de carne şi de vin, nu pentru înfrânare, ci
din scârbă… ori să se îndrepte, ori să se afurisească”.
Aşadar nu orice abţinere de la anumite mâncăruri înseamnă post, ci
numai cea făcută din înfrânare, din
jertfă, împreună cu credinţă, dragoste şi har de la Dumnezeu , altfel această
abţinere nu numai că se îndepărtează de practica creştină a postului, ci
constituie chiar o piedică la Sf.
Împărtăşanie.
Bineînţeles că
învăţătura ortodoxă înseamnă echilibru. De aceea postul nu se impune în viaţa credincioşilor
fără discernământ, ci creştinii care din cauze obiective nu pot face această
cruce, pot primi dezlegare.
Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei ( + 385) prevede că „se
cuvine ca cel bolnav să fie dezlegat la hrană şi băutură cât poate suporta”
potrivit slăbiciunii lui trupeşti”. Deci cei bolnavi sunt dezlegaţi de
la post şi nu se cuvine, pe lângă crucea suferinţei, a li se adăuga încă o
cruce, cea a postului.
În ziua de
astăzi postul a slăbit foarte mult. Este şi acesta un semn al bunăstării
materiale, căci se pare că cu cât este omul mai modest, posteşte mai uşor, iar
cu cât bogăţia creşte, înfrânarea se împuţinează. Reflexul nepostirii este
evident: s-au înmulţit patimile, dezordinea, ura, stresul. Şi să nu uităm că pe
vremea lui Ştefan cel Mare nu se ştia nici de cartofi, nici de mălai, nici de
margarină, nici de uleiuri rafinate….. Şi totuşi se postea ! Se postea cu mare
evlavie aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi.
Ţinând cont de
acestea, canonul 19 Gangra condamnă pe cei care ar înclina să dezlege posturile
cu prea multă uşurinţă: „Dacă vreunul – fără nevoie trupească – ar
dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de
Biserică, să fie anatema!”.
Postul este
aşadar, calea înfrânării şi dovada credinţei ortodoxe, de aceea nu se cuvine a
da dezlegări de la post fără un motiv serios, şi această prescripţie îi
priveşte mai ales pe preoţi.
Iată cum se
prezintă, în câteva cuvinte, postul după sfintele canoane, care nu sunt deloc
blânde, ci foarte aspre. Din acest motiv sunt mulţi care astăzi consideră
sfintele canoane a fi depăşite. Unora ca acestora le răspunde canonul 10 al
sinodului I – II din Constantinopol (an.
86l): „Cei care s-au arătat pe sine dedaţi patimilor, nu numai că nu se
înfricoşează de pedeapsa sfintelor canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc
de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor
pătimaşă”.
Sfintele
canoane ne arată înălţimea morală la care trebuie să ne ridicăm şi, fără a le considera
depăşite, trebuie să recunoaştem nimicnicia noastră morală. Sfintele canoane ne
arată cât de mult am decăzut şi cum ne copleşeşte împăcarea, ba chiar
pretenţia, că ne aflăm foarte sus. Fără sfintele canoane uităm care este
adevărata înfrânare şi credem tot mai mult păcatelor care se dau drept virtuţi.
Bibliografie selectivă:
Arhid. Prof. Dr. Ioan N.Floca, Canoanele
Bisericii ortodoxe. Note şi comentarii,
Sibiu, 1993;
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept
canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, 1990, vol. II;
Pr. Constantin Pârvu, Orânduiri
canonice cu privire la Postul
Mare, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3/1958.
