Maica Domnului - Icoană vie a Bisericii

MAICA DOMNULUI ICOANĂ VIE A BISERICII

MASTERAND Bobeş Hampu Marioara

                 Viaţa Maicii Domnului – chip desăvârşit al Bisericii
             Maica Domnului - Biserică sfinţită şi rai cuvântător

Chipul Maicii Domnului ca ,,Maică a întregii creaţii” se descoperă deplin în taina sa prin chipul eclesiologic. Astfel ,,filiaţia – trupul de taină” este Biserica în sine şi maternitatea feciorelnică este ,,corporalitatea Bisericii”, prin care se nasc toţi fiii lumii”.
Universul întreg fiind creat pentru Întruparea lui Hristos, toate au fost create pentru apariţia Fecioarei Maria, care devine scopul creaţiei. Dacă nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul, nimeni nu vine la Fiul decât prin Maica Domnului. Maica Domnului devine astfel mama întrgului cosmos şi mama tuturor făpturilor după cuvintele Mântuitorului Hristos adresat mamei Sale pe cruce: ,,Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (19, 26-27).
Potrivit scrierilor Sfântul Simion Noul Teolog, nu-l putem înfăţişa nici pe Hristos, nici lucrarea Sa mântuitoare şi nici Biserica, fără să o alăturăm la aceasta pe Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, Théotokos, aceste teme sunt strâns legate între ele formând un tot unitar.
Predania de la început şi învăţătura de credinţă a Bisericii universale pe care Domnul a dat-o, Apostolii Săi au propovăduit-o, Părinţii au păzit-o. Pe aceasta s-a întemeiat Biserica şi cel care cade din ea nu mai este şi nu se mai numeşte creştin (Atanasie al Alexandriei, către Serapion XXVII) . Liniile principale ale unei reflecţii mariologice în Biserica veche le aflăm încă din secolul al II-lea de la Sfinţii Iustin Martirul Filozoful sau Irineu al Lyonului, dar elucidarea dogmei mariologice şi venerarea cultului Fecioarei Maria se va face abia în secolul al V-lea, după aprinsele controverse hristologice, privind Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos Mântuitorul.
Mariologia patristică este indisolubil legată de hristologie care conţine esenţa Evangheliei în dubla taină a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului în Persoana divino-umană a lui Hristos şi în persoanele încorporate prin credinţă şi Sfintele Taine în Trupul eclezial al Acestuia.
Iată ce afirmă despre Maica Domnului Pavel Florensky, urmând Sfântului Grigorie Palama. ,,Ea e inima lui Iisus. Ea e Biserica… Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos. Ea e centrul vieţii create, punctul de întâlnire al pământului cu cerul.  Şi marele teolog rus Vladimir Lossky a alcătuit o frumoasă sinteză teologică într-un spirit ferit de orice exagerare şi cu folosirea îmbelşugată a literaturii patristice şi bizantine. Doctrina despre rolul Maicii Domnului o redă strict după Grigore Palama. Lossky vede în Maica Domnului «inima însăşi a Bisericii», «centrul ei tainic», «perfecţiunea ei realizată într-o persoană umană, deplin unită cu Dumnezeu, aflându-se dincolo de înviere şi judecată», primul ipostas uman care a realizat, în el scopul ultim pentru care, după învăţătura Bisericii, a fost creată lumea şi Biserica şi în care acestea şi-au ajuns perfecţiunea lor vârful lor personal care, în conformitate cu aceeaşi învăţătură, deschide calea îndumnezeirii întregii creaţiuni» .
Tot ce s-a prezis de către Prooroci despre Biserică se referă la Preacurata Fecioara (sau sub chipul Bisericii s-a spus despre Sfânta Fecioară). Biserica este Fecioara, pentru că bisericitatea este fecioria, iar fecioria este extensiunea darului Maicii Domnului. 
Imnografii au căutat prin imnurile lor cele mai faimoase expresii şi figuri de stil care să evidenţieze demnitatea Fecioarei Maria numind-o „Biserică sfinţită şi rai cuvântător”, ,,Lauda Fecioriei”,,,Uşă cerească”,Cea plină de dar”, făcându-se o legătură indestructibilă între Maica Domnului - Biserică şi acea grădină frumoasă numită Rai, de aceea ea este pictată, în absidă, ca Împărăteasă a cerurilor, ţinându-L pe Fiul ei în braţele sale. Sfinţii Părinţi spun că, pântecele Fecioarei s-a făcut „mai încăpător decât cerurile”, pentru că a purtat pe Mântuitorul Hristos. Tocmai pentru că Cel ce era în braţele Maicii Domnului nu era numai om, era Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Hristos S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei Maria sfinţindu-l, aşa cum este prezent de veacuri în Sfânta Sa Biserică, sfinţită prin scump Sângele Său, prin Sfintele Taine ca o cugetare a împărăţiei cerurilor spre care tindem cu toţii.
 
Părinţii Bisericii care au trasat principalele linii mariologice ortodoxe, foloseau o serie de reprezentări ale numelui Sfintei Fecioare în cadrul cultului.
În viaţa liturgică a Bisericii exemplele practice sunt prezente, ca simboluri văzute ale Maicii Domnului. Prescura din care preotul scoate Sfântul Agneţ, ce urmează să devină Însuşi Trupul Mântuitorului Hristos, este imaginea Maicii Domnului din care Se naşte „Cel ce este mai înainte de veci, Dumnezeul nostru ”.
După unii exegeţi Maica Domnului este tot mai vizibilă ca o binecuvântare, fiind prima profeţie (Facere 3, 15): ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie între sămânţa ei şi sămânţa ta; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţăpa călcâiul”. Aceştia o văd pe Maria ca pe o femeie a viitorului, iar prin sămânţa ei înţeleg un om în persoana lui Iisus, fiul ei,  căci numai prin ea se putea ridica blestemul a întreg neamului omenesc, fiind predestinată încă de la început după căderea protopărinţilor şi împlinită la Bunavestire. Îngerul Gavriil a binecuvântat-o, atunci când a fost trimis de Dumnezeu să-i aducă Vestea cea Bună: ,,Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca1,28), ca şi Elisabeta rudenia sa ,,Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău”(Luca 1,42).
Prescura este oferită Bisericii ca dar al credincioşilor, precum şi Maica Domnului a fost făgăduită lui Dumnezeu şi adusă la Templu de părinţii ei, Ioachim şi Ana, dată în grija Arhiereului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Această prescură este sfinţită şi împărţită, de către preot ca anafură, la fel cum Maica Domnului a fost sfinţită prin naşterea cea mai presus de fire, şi se oferă permanent oamenilor, ca rugătoare şi mijlocitoare către Fiul ei. De aceea ne rugăm nu numai lui Hristos, ci şi ei să se roage pentru noi şi încrezători în rugăciunile ei, îi spunem:
,,Bucură-te ceea ce stai înaintea scaunului Dumnezeului Tău şi te rogi pentru noi.
Bucură-te mijlocitoarea între Dumnezeu şi om, care ne izbăveşti pe noi de nevoi”.
Profeţii Vechiului Testament au perceput-o pe Maica Domnului drept Chivot al Legii, ca o prezenţă vie a lui Dumnezeu printre oameni, sau altfel spus semnul văzut al legământului dintre Iahve şi Israel. Şi Chivotul de pe Sfânta Masă care se află în toate Bisericile Ortodoxe este chip al Maicii Domnului, pentru că poartă în el pe Hristos euharistic. Participarea Născătoarei de Dumnezeu la Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă o prefigurare esenţială, fiinţială, a Bisericii în care Biserica se actualizează, se realizează ca Trup al lui Hristos ( I Cor.12) în Sfânta Taină a Euharistiei.
,,De aici, taina pancultului Maicii Domnului, ca «Uşa şi Locaşul Bisericii Lui Hristos». De aici chiar un «Pre-Liturgic de Taină» al «Prescurii-Corporalitatea Maicii Domnului», din care se «Face Trupul Euharistic Hristic». Prin această «Prescură - Corp» se «Ridică Veşnic» şi « Corpul Lumii» în Trupul Cosmic şi Supracosmic Liturgic Hristic. De aceea Euharisticul va fi Veşnic şi sub Chipul Corporalităţii-Prescurii. Trupul Înviat Hristic este şi «TRUP şi Corp», şi aşa Veşnicia le primeşte pe ambele deodată şi în întrepătrundere de Taină”.
Sfântul Andrei Criteanul, indicând permanenţa indisolubilei uniri a Maicii Domnului cu Fiul ei, în lucrarea Lui de mântuire, o numeşte pe aceea între altele, masă de pe care se aduce necontenit ca jertfă Mielul care a luat păcatele lumii.; ,,Bucură-te...candela neatinsă a luminii care luminează toate, pe care o hrăneşte tainic undelemnul ungerii. Bucură-te, altarul în care se aduce Mielul Hristos, jertfa cea vie; masa dumnezeiască a ierurgiei mai presus de minte, pe care Hristos, pâinea din ceruri, ca pe Pâinea cea cerească însăşi, adică Hristos ,, pâinea vieţii” (Ioan, 6,48), pentru că Preacurata Născătoare de Dumnezeu L-a făcut Pâine dospită, din propriile sale sângiuiri Mielul cel mai presus de toate, se jertfeşte ca tămâie şi ca sfânt animal de jertfă, făcând vii pe cei ce se împărtăşesc; bunul de preţ al slujbei tainice, în care Dumnezeu se junghie cu trupul şi sfinţeşte toate şi se sălăşuieşte tainic în oameni venind în ei şi se împărtăşeşte şi rabdă să fie desfăcut de mâinile păcătoşilor şi să fie dus la buzele de lut şi să se înfunde în ţărâna trupului nostru, amestecându-se, dar nevătămându-se”.  
Candela din Biserică este o imagine a Maicii Domnului, căci poartă în ea lumina, simbol al Luminii celei adevărate, care este Mântuitorul Hristos, ,,Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Aceeaşi imagine poate fi întâlnită şi pe cristelniţa în care se botează pruncii. Cel care se botează se naşte la viaţa cea nouă, din apă şi din duh, începătură a acestei naşteri fiind tot Maica Domnului.  Simbol al Maicii Domnului este şi cădelniţa care ţine în ea focul dumnezeirii. Clopotele Sfintelor Biserici reprezintă îndemnul Maicii Domnului la nunta din Cana Galileii, acel mesaj transmis către lume ,,Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5), şi chemarea credincioşilor la Nunta Fiului de Împărat (Matei 22, 2-14).
Sfântul Ioan Damaschin spune că mormântul Fecioarei Maria este mai fericit decât chivotul lui Moise: ,,Acest mormânt este mai cinstit decât cortul mărturiei cel de demult pentru că a primit înăuntru sfeşnicul cel cuvântător şi însufleţit, şi de Dumnezeu luminat, şi masa cea purtătoare de viaţă pe care s-a pus nu pâinile punerii înainte (Lev, 24,5-9), ci Pâinea cea cerească (Ioan, 6,35), a primit, nu focul cel material (Lev,9,24), ci focul cel nematerial al dumnezeirii”
Biserica este însă o comunitate sau un organism de suflete unite cu Hristos Care locuieşte în ele, în al cărui centru sau inimă se află – aşa cum arată episodul Cincizecimii - Maica Domnului. Ca atare, ,,dacă Hristos ni se dă prin Biserică, se poate spune că El ni se dă şi prin Maica Domnului”, sau, invers, ,,a o elimina pe Maica Domnului din raportul între mine şi Hristos înseamnă a elimina însăşi Biserica”sau a socoti ,,secundar”, „neesenţial” sau ,,accesoriu” rolul ei. . Imaginea cea mai pură şi mai desăvârşită a Bisericii este Maria, care este numită în Scriptură; cea ce este plină de har, adică plină de Duhul Sfânt plină de credinţă; fericită este cea care a crezut cele spuse; ea Îl poartă pe Hristos în pântece şi nu se desparte niciodată de El; acesta este sensul dogmei ,,naşterea feciorelnică” şi ea este Sfânta Scriptură personificată, aşa cum cântă Biserica Răsăriteană despre ea: ,,tu eşti Biblia vie, în care a scris Duhul Sfânt, nu cu cerneală pe pergament, ci în mod viu în inima ta. Maica Domnului păstra în inima ei toate aceste cuvinte (Luca 2, 19 şi 51) ale Fiului ei, însăşi taina dumnezeirii.
Într-adevăr putem spune că în Maica Domnului, străluceşte frumuseţea primordială a omului şi a creaţiei. Maica Domnului nu a fost şi nici nu este separată de umanitatea lui Hristos, care în ea şi din ea a fost lucrată de Duhul Sfânt: ea nu dispare, deoarece este lucrarea lui Dumnezeu, făcută pentru veacul veacurilor. Biserica Răsăriteană vede această pură creaţie
în chipul cel mai curat al Mariei, ,,Preasfânta, Preacurata şi Pururea Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, Maria ”.
Importanţa deosebită acordată Maicii Domnului de Mântuitorul Hristos reiese din dialogul purtat de El şi o femeie oarecare, care confirmă aceasta: ,,Binecuvântat este pântecele care Te-a purtat ..., dar El a spus: Aşa este, dar mai degrabă fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el”(Luca 11,27-28).
Părintele, profesor Ică jr aminteşte căci în Ortodoxie rugăciunea nu este un act moral, ci un act ontologic, ,,expresia unirii maxime cu Dumnezeu, scufundarea în El”. Fiind mereu în stare de neîntreruptă rugăciune, Maica Domnului e mereu în Dumnezeu, ,,plină de Duhul Sfânt”, scufundată în lumina lui Dumnezeu. Maica Domnului este mereu în Dumnezeu pentru că ea stă într-o stare de rugăciune neîntreruptă, este o ,,torţă aprinsă întreagă de lumina dumnezeiască”.
Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie pune o întrebare despre Maica Domnului şi tot el ne oferă şi răspunsul. Ştiţi voi cine-i Maica Domnului? Ea este Împărăteasa Heruvimilor, Împărăteasa a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu - Cuvântul, Uşa Luminii, că lumina cea neapropiată gânditoare prin ea a venit în lume; Uşa Vieţii, că Viaţa Hristos prin ea a intrat. Poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel (cap, 44, 2). Scara către cer, pod către cer; porumbiţa care a încetat potopul păcatelor, precum porumbiţa care a încetat pierderea sau potopul păcatelor, precum porumbiţa lui Noe a adeverit încetarea potopului. Cădelniţa dumnezeiască, căci a primit focul dumnezeirii şi Biserică a Preasfântului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului şi Biserica Duhului Sfânt''.
Sfântul Nicodim Aghioritul acordă o mare importanţă temeiurilor cinstirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Răspunzând la întrebarea de ce o cinstim pe Maica Domnului, el spune: ,,Pentru că ea singură, şezând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului şi pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu. Fără mijlocirea ei nimeni, nici înger, nici om nu se poate să se apropie de Dumnezeu, pentru că numai ea este la mijloc, între natura creată şi cea necreată, numai ea este imediat, după Dumnezeu şi are locul al doilea după Sfânta Treime, fiind cu adevărat Maica lui Dumnezeu”.
Cel mai frumos chip pământesc şi omenesc îl are în Fecioara Maria. Totuşi aceeaşi radiază în chipul Bisericii: de aceea întreabă gânditorii noştri ruşi (Vladimir Soloviev, Pavel Florenskij, Sergij Bulgakov) nu ,,Ce este Biserica”, ci ,,Cine este Biserica? Ea nu este doar o organizaţie pământească şi omenească ci un organism viu, iubit de Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu. Sau aşa cum exprimă acest lucru tânărul teolog român ortodox Ioan Ică jr ,,Fizica modernă vorbeşte despre holograme: fiecare punct al universului conţine şi reflectă întregul, iar întregul se reflectă în fiecare punct al universului. Întreaga omenire formează o unică hologramă, ba chiar întreaga creaţie. Fiecare hologramă este formată după imaginea unei alte holograme, cea a lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi. Părinţii greci ai Bisericii cunoşteau această legătură-unire şi spuneau: în realitate, dincolo de toate aparenţele exterioare, există doar o unică fiinţă omenească care trăieşte în mii şi miliarde de persoane, aşa cum întru Sfânta Treime este numai o Fiinţă şi totuşi trei Persoane dumnezeieşti. 
Prin Întrupare, Hristos aparţine ambelor holograme, pe care le uneşte întru Sine. Holograma creaţiei este formată după imaginea hologramei Treimii, ca Sapentia increata şi sapentia creata. Astfel o putem vedea pe Fecioara Maria ca pe o hologramă a creaţiei, care este ,,dintru început” desăvârşită, ceea ce noi vom avea parte ,,la sfârşit”. Astfel Treimea este holograma perfectă, ,,holograma în veşnicie, holograma în timp”este de asemenea universală, în măsura în care noi formăm o unică creaţie, panumană, pancosmică, divino-umană, un ,,holon” mistic care poate să fie un iad (în egoism) şi un paradis (în iubire) ( Ioan Ică jr, ,,Mystagogia Trinitatis”).
În Biserică, Fecioara şi-a însuşit cea mai frumoasă zestre religioasă şi morală, adică ,,cu sfinţenie să se hrănească, spre sălăşluirea Împăratului tuturor” (Stihira la Vecernie). Nu era loc mai potrivit ca sufletul Fecioarei Maria să fie păzit în curăţie şi întărit în ispite decât locaşul unde Dumnezeu locuieşte de-a pururi, adică Biserica Sa.
Părintele Schmemann susţine că numai prin Duhul Sfânt, Hristos este unicul Fiu al Mariei, şi prin urmare viaţa ei. Însă Maria este icoana autentică şi viaţa Bisericii - a Bisericii ca viaţă în Hristos şi a Bisericii ca viaţă a lui Hristos în noi, a Bisericii ca adevărata plinătate. 
Ascultarea de Sfânta Biserică este necesară pentru toţi creştinii, şi exemplul cel mai concludent îl avem de la Maica Domnului. Dacă Maica Domnului, ca Mamă a lui Iisus Hristos, este şi mama noastră a tuturor, apoi Biserica - , pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte mireasa lui Iisus Hristos - , este şi ea Mama noastră a tuturor şi noi suntem fiii ei.   De aceea Sfântul Ciprian spune: ,,Nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată cel care nu are ca mamă Biserica”
Maica Domnului este simbolul Bisericii după cum remarca Mitropolitul Nicolae Mladin. Aşa cum ea a născut pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa Iisus Hristos, prin Biserică, prin această Maică a noastră duhovnicească, ne naşte în taina Sfântului Botez, prin această Maică a noastră ne creşte şi ne întăreşte în taina Mirungerii, prin această Maică a noastră ne curăţă de păcate în taina Spovedaniei, prin această Maică a noastră, care este Biserica, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Lui, prin această Maică a noastră ne uneşte în taina Căsătoriei ca aceasta să fie curată, să fie cinstită, să fie plină de dragoste şi rodnică în prunci, ca să aducă laudă şi binecuvântare lui Dumnezeu.
Plenitudinea tainei Bisericii, porneşte de la chipul desăvârşit însă creat al întregii naturi, care ne-a fost dat de la Dumnezeu: pornind de la Fecioara Maria, care, prin întreaga sa dăruire faţă de voia Tatălui şi prin slujirea ei faţă de Fiul ei şi a lui Dumnezeu, ca templu desăvârşit a Duhului Sfânt, reprezintă în mod personal Biserica şi totuşi aşa cum nu se poate reprezenta în nici o imagine sau icoană, ea este chipul şi imaginea a unităţii în diversitatea Bisericii, a creaţiei şi a Divinului trinitar, chemător la unitate, care devine creaţia dată lui, membră în Trupul lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt . 
Părintele Ioan Ică jr, lasă să se vadă limpede căci toţi acei care se vor apropia de Hristos în Biserică, cu atât vor fi mai aproape şi de Mama Lui; pentru că devenirea Bisericii şi a întregii creaţii e realizată nu numai în Persoana necreată a Fiului lui Dumnezeu întrupat — Ipostasă divină înomenită — , ci şi în persoana creată a Mamei Sale — prima ipostasă umană deplin îndumnezeită. Taina Fecioarei se descoperă în Biserică, iar aceasta o vede inseparabil unită cu Fiul ei întrupat şi înviat chiar şi după moarte. Biserica nu dogmatizează taina Fecioarei, care e taina Bisericii, în care numai se contemplă şi înţeleg tainele Fecioarei.
 Maria este o ,,dimensiune” evidentă afirmă Alexander Schmemann şi esenţială a Evangheliei însăşi. Dimensiunile mariologiei sunt conturate în trei teme care în zilele noastre sunt puse la îndoială de aceea necesită o explicaţie în acest sens.
Prima temă: Maria ca Eva cea nouă considerată ca o dimensiune cosmologică a mariologiei, conturează întrega taină: relaţia dintre Dumnezeu şi lume (cosmologia), dintre Dumnezeu şi poporul Său ales (istoria mântuirii), dintre Dumnezeu şi Biserică (eclesiologia) şi finalitatea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Aceasta este taina iubirii şi a unităţii .
A doua temă: Maria ca Templu care se regăseşte în sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului.Templul este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu şi a descoperirii slavei dumnezeieşti . Maria ne reprezintă pe noi pe toţi.
Tema a treia reprezintă moartea Mariei marea temă a Adormirii. Biserica ortodoxă nu ,,explică”ce s-a întâmplat la moartea Mariei. Biserica afirmă că moartea ei arată ,,zorile zilei celei de taină”, că Maria, în virtutea iubirii ei depline faţă de Dumnezeu şi a dăruirii sale, a desăvârşitei sale ascultări şi smerenii, este începutul învierii celei de obşte pe care Hristos a vestit-o în lume. 

Părintele Schmemann ne semnalează ceea ce trăim noi astăzi de fapt ,,o dureroasă ruptură şi discrepanţă între aspectele ,,instituţionale” şi ,,spirituale” ale Bisericii – între Biserica percepută ca structură, ierarhie, autoritate, dogmă şi Biserica ca viaţă, libertate, creştere, frumuseţe, bucurie – datorită faptului că am uitat realitatea în care această dihotomie este întotdeauna depăşită: taina Mariei pe care Sfântul Duh o arată a fi centrul personal, icoana şi plinirea Bisericii”.


                       Rolul Maicii Domnului în iconomia mântuirii neamului omenesc

Încă de la începuturile existenţei Sale, Biserica a mărturisit şi a întărit adevărul revelat că Fecioara Maria este Născătoarea de Dumnezeu, ocupând astfel locul central în planul mântuirii şi devenind povăţuitoare către Hristos, recunoscându-i mijlocirea şi ajutorul ei pentru noi. Tocmai acest adevăr este sintetizat de Biserică în troparul care se cântă la praznicul Buneivestiri:
,,Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i cântăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”.
Făgăduinţele descoperite de Dumnezeu în legătură cu venirea unui Mântuitor, începând de la Avraam şi până la ultimul profet al Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul care a pecetluit cele două Testamente, au avut rolul de a ţine trează nădejdea poporului ales în vederea venirii Mântuitorului prin Profeţi şi Legea Mozaică. Datorită credinţei lor monoteiste, Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi i-a promis că din neamul său se va naşte Mesia. Profeţii sub inspiraţia Duhului Sfânt, timp de 1600 de ani au descoperit poporului evreu tainele privitoare la viaţa şi opera mântuitoare a Celui ce avea să se nască din Fecioară ,,la plinirea vremii”(Galateni 4, 4). Legea mozaică a fost şi ea o ,,călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24) prin prevederile morale care au ţinut conştiinţa în stare de veghe în vederea mântuirii poporului Israel.
Maica Domnului a fost predestinată, preînchipuită şi mai întâi propovăduită prin Duhul Sfânt”  prin diferite simboluri şi prin profeţii, după cum am menţionat mai sus, încă de la început, după căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva când Dumnezeu a făcut o promisiune de a trimite un Răscumpărător care va fi ,,la plinirea vremurilor” (Galateni.4,4). Naşterea Lui din femeie la această ,,plinire a vremii” s-a făcut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni. 4, 5-6).
Acest pasaj paulin este o mărturie despre Fecioara Maria, care a avut un rol important în actul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi vorbeşte despre firea umană a lui Hristos şi despre cea divină şi despre rolul Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii fiind asigurat de acel ,,iar când a venit plinirea vremii”, toţi creştinii câştigă înfierea spirituală. Într-adevăr istoria mântuirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca o istorie a nădejdii, astfel putem vedea că de la început este aşteptat un Răscumpărător făgăduit de Dumnezeu (Facere 3,15).
După cum observă profesorul Ioannis Karavidopoulos la Părinţii Răsăriteni căci, numai crucea este dovada clară a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate.
Păcatul îndepărtează pe om de Dumnezeu, dar Dumnezeu purtând de grijă zidirii Sale, se sârguieşte spre mântuirea lui ,,în multe feluri şi-n multe chipuri”, în principal prin întruparea Fiului Său. Moartea pe cruce a Fiului, numai pentru nemărginita iubire a lui Dumnezeu, manifestă şi invită pe oameni la slăvirea lui Dumnezeu Celui în Treime prin pocăinţă şi zdrobire de inimă.
Părintele Bria arată că, Dumnezeu ,,iese” din Sine prin energiile necreate, iar prin aceasta nu lasă lumea încremenită în planul creat. El nu adaugă nimic lumii, ci o asumă, o transfigurează, o enipostaziază în Persoana Fiului Său, Care S-a făcut trup. 
Planul lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea lumii căzute prin păcatul lui Adam, care s-a cristalizat în Întruparea lui Iisus Hristos, Noul Adam, şi s-a realizat prin Jertfa şi prin Învierea Acestuia. Iconomia istorică începe cu anunţarea Întrupării (Buna Vestire) şi se încheie cu venirea Duhului Sfânt peste Apostoli şi întemeierea Bisericii (Cincizecime). Acest plan a fost păstrat ca o taină, până când a fost relevat de Fiul lui Dumnezeu întrupat (Rom.16,25).  Această taină necunoscută nici de îngeri este descoperită de Dumnezeu la ,,plinirea vremurilor” când Iisus Hristos Şi-a asumat umanitatea din Fecioara Maria. Nimeni nu va putea cunoaşte vreodată ,,Taina Întrupării” şi nici ,,Taina Învierii” Mântuitorului, ele fiind cele două curele despre care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul: ,,vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor”(Marcu 1,7), dar şi cei doi poli ai mântuirii noastre. Dumnezeu nu numai că a creat lumea, dar şi o menţine în existenţă prin energiile Sale necreate. Ceea ce spune Hristos despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume este semnificativă: ,,Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Dragostea lui Dumnezeu s-a exprimat în primul rând prin Întruparea lui Hristos şi prin mântuirea omului. Înainte de toate omul este microcosmosul din lăuntrul macrocosmosului şi încununarea întregii creaţii.
Numai în imaginea încoronării Fecioarei Maria se vede legătura dintre chenoza intratrinitară şi cea extratrinitară a lui Dumnezeu, care conduce la îndumnezeirea omului şi a întregii creaţii. În Bisericile răsăritene încoronarea înseamnă ,,nunta sfântă”, hierogamie, aşa ca la fiecare nuntă, aşa ca şi la iubirea lui Dumnezeu pentru Fecioara Maria ca fiică a Tatălui, mamă a Fiului şi mireasă (icoană) a Duhului Sfânt. Astfel ea devine prin har – precum spune marele gânditor rus Pavel Floronskij – ca Sophia- Maria – Ecclesia oarecum ,,cea de a patra persoană în Treime”, care deşi este creată, dar având părtăşie harică şi fiind unită în iubire, are parte la viaţa intradivină şi prin aceasta devine co-eternă şi co-părtaşă la puterea dumnezeiască, este îndumnezeită devenind împărăteasă a cerului şi a pământului .
În Biserică s-a pregătit Fecioara Maria pentru această chemare sfântă pe care o rânduise Dumnezeu ,,la plinirea vremurilor” să fie Născătoare de Dumnezeu, această pregătire a durat aproape doisprezece ani pentru a fi ,,scara cerească”, pe care a coborât la noi Mântuitorul Iisus Hristos.
Învăţătura despre Sfânta Fecioară Maria şi rolul ei în istoria mântuirii are în doctrina Bisericii ortodoxe un loc bine precizat şi o importanţă aparte care au fost subliniate şi de Sfinţii Părinţi din perioada patristică până în zilele noastre. Prezenţa şi actualitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi separată de prezenţa şi actualitatea Sfintei Fecioare Maria, Maica Sa, pentru că El nu este numai Fiul lui Dumnezeu, ci este şi Fiul omului, adică Fiul Sfintei Fecioare Maria, de aceea Mântuitorul a pus accent deosebit, că El este Fiul Omului, pentru că această expresie este o profeţie mesianică.
În Noul Testament este precizat de 88 de ori numele lui Iisus Hristos ca ,,Fiul Omului”, iar în Vechiul Testament apare în vedenia lui Daniel ,, iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui.” Tatăl L-a adus tocmai să-I dea ,,stăpânirea, slava şi împărăţia” şi ,,să-I slujească toate popoarele şi limbile. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7, 13-14).
Fecioara Maria este cea care naşte pe Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii omeneşti. El a insistat să Se numească Fiul omului, pentru a arăta că, deşi e Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat Fiul omului El însuşi. Numai întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El S-a făcut Fiul omului şi Fratele oamenilor şi prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har. Numai aşa Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a împărtăşit de pătimirile noastre şi de moartea noastră şi prin aceasta le-a biruit. Numai aşa a îndumnezeit firea omenească. Şi a lăsat îndemnul biruinţei tuturor acelora care vor să se mântuiască de a îndrăzni:  ,, În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului sunt fiecare o întrupare personală concretă: dacă misterul înomenirii lui Dumnezeu este realizat în Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, misterul îndumnezeirii omului este realizat exemplar în persoana Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu şi prima făptură omenească deplin îndumnezeită prin har.
Legătura ontologică între divinitate şi umanitate a făcut-o Sfânta Fecioară Maria prin planul de veci al iconomiei divine, dezvăluit şi intrat în istorie, prin acea veste bună a arhanghelului Gavriil. Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească.
El a venit în lume în chip smerit şi S-a încins cu scutece ca să ne slujească nouă, după cum  arată  Înalt Preasfinţitul Laurenţiu Streza în Pastorala la Naşterea Domnului rostită la Sibiu în anul 2011. 
În naşterea ca om din Fecioară se arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât şi mărirea dată omului de partener al Lui, de fire a Persoanei Lui. Părintele Stăniloae susţine că naşterea lui Hristos din Fecioară ca om are calitatea de Creator al umanităţii, cât şi voinţa de a o mântui pe aceasta, adică de a scăpa de moarte şi de a asigura oamenilor, ce voiesc să se unească cu El, viaţa cea fericită de după moarte şi fără de moarte.

Rolul Sfintei Fecioare în actul Răscumpărării şi al mântuirii este unul de colaborare, de conlucrare cu Dumnezeu, mai întâi prin smerenia, curăţia şi acceptarea ei de bună voie, de consimţire, la primirea mesajului divin, îndelunga convorbire cu îngerul vestitor cu cuvintele ei: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1,38).
Răspunsul Maicii Domnului liber consimţit dat îngerului rezolvă tragedia umanităţii căzute şi reflectă împlinirea proorociilor şi aşteptărilor mesianice precum şi culmea sfinţeniei Vechiului Testament.
Părintele Stăniloae pune în evidenţă mariologia care este strâns legată de hristologie, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Andrei Criteanul, el arată că Maria este cea mai apropiată de Hristos şi prin aceasta că este cea dintâi dintre oameni care a ajuns la starea de îndumnezeire, la care toţi suntem chemaţi să ajungem. Ea este modelul realizat .
De aici se poate observa, căci Sfântul Andrei Criteanul descrie rolul Maicii Domnului în jertfa şi taina Euharistiei, fiind cutremurat de această mare taină care ascunde unirea desăvârşită dintre Hristos şi Maica Sa şi de plinătatea dumnezeiască care se află în ea din această cauză. De aceea Sfântul cere necontenit iertare de la Prea Sfânta Fecioară că îndrăzneşte să vorbească de adâncurile de taină ascunse în ea. «Fii milostivă, Fecioară primitoare de Dumnezeu şi născătoare a vieţii, nouă cari îndrăznim să scrutăm adâncul tainelor ascunse în legătură cu tine şi cari încercăm să înţelegem lucrările dumnezeieşti sădite în tine de adâncul necuprins al judecăţilor dumnezeieşti. Nici îngerii nu le pot cuprinde, ci numai Dumnezeu.
Darurile lui Hristos s-au revărsat în Maica Domnului de la început mai mult decât în orice om. De aceea pietatea creştină îi acordă supracinstirea, dar ea a rămas solidară cu neamul omenesc, prin două însuşiri deosebite: ea este rugătoare şi mijlocitoare. Atributul de rugătoare este lesne de înţeles, el vine din solidaritatea Maicii Domnului cu Biserica şi cu toţi înfiaţi ei prin Hristos.
Sfântul Nicolae Cabasila elogiază prin cuvinte de înaltă nobleţe rolul Maicii Domnului în iconomia mântuirii: ,,O mântuire a oamenilor şi lumină a lumii şi calea către Mântuitorul şi poartă şi viaţă şi celelalte numiri pe care Mântuitorul pentru mântuirea mea le-a spus. Căci Acela este izvorul, tu eşti împreună lucrătoare a sfinţeniei pe care am primit-o de la Mântuitorul prin tine. Sângele tău este cel care a şters păcatul lumii, trupul tău este mădularul în care mă sfinţesc şi în care se află toată nădejdea mântuirii. Sânul tău este împărăţia lui Dumnezeu”.
În tradiţia ortodoxă Maica Domnului este proclamată atât Rugătoare pentru har, cât Împărăteasă şi Dăruitoare a harurilor. Sunt două expresii şi roluri paradoxale care pentru a reflecta ,,complexitatea tainei” Maicii Domnului, trebuie menţinute ,,în echilibru”. Nu putem renunţa la nici unul din ele fără o „simplificare condamnabilă”a vedea în ea o simplă rugătoare înseamnă ,, a o coborî de pe scaunul de-a dreapta Fiului pe care a aşezat-o Fiul ei la nivelul sfinţilor în general”, iar a o priva de rolul de rugătoare echivalează cu o divinizare inacceptabilă a ei, cu a o considera nu îndumnezeită, ci Dumnezeu prin ea însăşi”

Teologul bizantin Teofan al Niceei dezvoltă cele două axiome ale teologiei răsăritene astfel :
1. mântuirea noastră are un sens profund ontologic făcându-se prin unirea cu umanitatea îndumnezeită a lui Hristos din care se revarsă harul înţeles ca energie necreată dumnezeiască şi îndumnezeitoare;
2. harul ca energie divină uneşte pe credincioşi nu numai cu Hristos şi cu Persoanele Sfintei Treimi, ci şi pe cei ce cred întreolaltă; fiind unită mai mult decât orice făptură cu Fiul ei, Maica Domnului e mai plină decât oricine de energiile divine revărsate din umanitatea Lui; ca atare ,,ea nu numai intervine la Dumnezeu ca El să creeze în noi graţia ci e şi o mijlocitoare reală de energie dumnezeiască”. Drept urmare, ,,toate darurile şi harurile trec ontologic din Hristos spre noi prin ea”şi atunci ,,a fi unit cu Hristos ” înseamnă totodată ,,a fi unit şi cu Maica Sa” .

Planul înveşnicirii omului, realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin învierea Lui ca om, a avut ca premiză crearea lui de către Dumnezeu. Dacă n - ar fi creat omul nu s-ar fi făcut nici Fiul lui Dumnezeu Om. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Om ne arată pentru ce a fost creat omul. Părinţii Bisericii spun că: ,,Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să facă pe om Dumnezeu după har”.În aceasta se implică însă adaugă: ,,Dumnezeu a făcut pe om, ca să facă şi pe Fiul Său Om, în vederea îndumnezeirii lui”. Desigur teologii discută problema dacă Dumnezeu s-ar fi întrupat, în cazul în care omul n-ar fi căzut în păcat. Se poate spune însă că dacă în această eventualitate Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat, omul ar fi înaintat aşa de mult în unirea cu El prin întregimea fiinţei sale, alcătuită din suflet şi trup încât Fiul lui Dumnezeu ar fi devenit în oarecare fel purtătorul ipostasului ei fundamental. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om, arătată în faptul că nu l-a creat din vreo necesitate lăuntrică, era firesc să meargă până la capăt, adică până la unirea maximă a omului creat cu Sine .
 Schmemann susţine că istoria Mariei în Evanghelie începe cu Cincizecimea sa personală: ,,Duhul Sfânt se va pogorî peste tine”(Luca 1,35). De aici putem înţelege ceva despre Duhul Sfânt şi Fecioara Maria. Astfel în Cincizecimea personală a Mariei, avem două revelaţii. Acest praznic Îl revelează pe Dumnezeu ca o relaţie eternă, unică şi personală cu fiecare dintre noi şi avem două daruri. Primul dar este Maria ca persoană cunoscându-o în Duhul Sfânt nu ca un simbol, nici ca o idee teologică nu ca principiu sau instrument, sau imagine, iar cunoaşterea ei este cele mai mari bucurii ale omului în Biserică. Al doilea dar este darul Sfântului Duh Însuşi, ca Dumnezeu al meu şi dat mie, atât în chip de conţinut cât şi ca plinitor, ca însuşi viaţa vieţii mele. Maria este, cu adevărat, prima şi cea mai deplină epifanie a Sa. Ea este prima icoană, primul dar, prima manifestare a Sfântului Duh.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în Epistola către Efeseni „sunt trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în planul lui Dumnezeu, pe care Stăpânitorul veacului acestuia nu le-a cunoscut: fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului”.  Doar Duhul Sfânt poate pătrunde „adâncurile lui Dumnezeu” pentru a înţelege jertfa de pe Cruce adusă de Hristos (I Corinteni 2, 10-11). „Fără Hristos, sau fără Fiul lui Dumnezeu făcut om, istoria nu L-ar avea pe Dumnezeu prezent în ea”.  Acelaşi Duh Sfânt, prezent în viaţa şi trăirea comunităţii eclesiale, este Cel care dezvăluie locul şi importanţa Sfintei Fecioare Maria în iconomia divină.
Desăvârşita unire în Hristos a divinului cu umanul stă în strânsă legătură cu sfinţirea şi proslăvirea firii noastre omeneşti, căreia Maica Domnului îi este temei şi icoană. Biserica nu separă niciodată pe Maică de Fiu. Dumnezeu n-a voit ca întruparea să fie o constrângere a firii noastre, ci a voit ca această fire să consimtă de bunăvoie la aceasta, prin glasul celei mai curate fiinţe omeneşti, Fecioara Maria care a răspuns îngerului vestitor prin acel ,,Fiat”: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Atunci Duhul Sfânt s-a pogorât şi a rămas asupra ei pururea: ,,Buna Vestire a fost Cincizecimea Fecioarei”. Maica Domnului reprezintă, totdeodată, răscumpărarea şi plinătatea feminităţii, reunind în chip tainic maternitatea şi fecioria.
Axionul de la sărbătoarea naşterii Maicii Domnului este semnificativ pentru a înţelege mesajul îngerului şi receptarea acestui mesaj corect cum se va putea realiza.
,,Străin lucru este maicilor fecioria, străină şi fecioarelor naşterea de fii. Iar întru tine Născătoare de Dumnezeu amândouă s-au rânduit. Pentru aceasta, toate seminţiile pământului, pre tine, neîncetat te fericim.” Domnul a făgăduit Apostolilor venirea Duhului Sfânt şi i-a binecuvântat (Luca 24,50). Însă Preacurata şi Sfânta Maică era binecuvântată încă de la început, de când a auzit acel Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei! (Luca 1,28), această binecuvântare a primit-o în sânul său aducând pe lume nimicirea întregului blestem. 
Sfântul Irineu de Lyon se ,,consacră” cu totul persoanei Sfintei Fecioare, a rolului pe care l-a avut în iconomia mântuirii, descoperind o învăţătură rafinată dar nu inaccesibilă poporului, esoterică. Participarea Acesteia la opera de mântuire este o realitate şi garanţia veridicităţii Întrupării, căci ea însăşi participă la recapitularea în Hristos. ,,- Dar atunci, se va obiecta, de ce Dumnezeu n-a luat din nou ţărână, ci a plinit prin mijlocirea Mariei lucrarea milostivirii pe care o făurea? – Pentru ca să nu mai fie o altă lucrare săvârşită de mâinile Sale, nici alta [ lucrare] care să fie salvată, ci aceasta însăşi [omul] să fie recapitulată în El”.
Când vorbeşte despre lucrarea Maicii Domnului Sfântul Irineu de Lyon foloseşte expresii ,,tari”: ,,...tot astfel Maria, având ca soţ pe Cel ce fusese pregătit de dinainte, dar totuşi rămânând Fecioară, devine prin ascultarea ei, chip al mântuirii pentru ea însăşi, dar şi pentru tot neamul omenesc.”
Sfântului Simeon Noul Teolog pune la dispoziţie un spaţiu destul de larg Maicii Domnului în Cuvântările etice ale sale, care conţin tratate întregi despre locul Sfintei Fecioare în taina mântuirii, cercetarea întemeindu-se pe o exegeză tipologică a Vechiului Testament.
Iată ce spune acest remarcabil teolog despre acea icoană vetero- tesamentară ce prefigurează pe Maica lui Dumnezeu ca fiind corabia lui Noe, căci ea adăposteşte pe Hristos Cel Întrupat, aşa cum corabia i-a adăpostit pe Noe şi pe ai săi :
,,Corabia era chipul Maicii lui Dumnezeu, şi Noe acela al lui Hristos; iar cei cel înconjurau pe Noe erau jertfele din partea aleasă dintre iudei, a acelora care în viitor vor crede în Hristos, în timp ce animalele sălbatice şi domestice, zburătoarele şi reptilele erau icoana neamurilor. Prin urmare, dacă corabia după venirea potopului îl adăpostea pe Noe, Maria, Maica lui Dumnezeu, îl adăpostea pe Cel Întrupat, Dumnezeu şi om; dar corabia nu a salvat decât pe o persoană împreună cu familia sa, pe când Cel Întrupat a mântuit şi corabia Sa şi lumea întreagă de potopul păcatului, de robia Legii şi de moarte” .
 Profeţia venirii lui Mesia în Vechiul Testament a fost aşteptată ca şi Sfânta Fecioară Maria, din care Acesta avea să se nască după trup. Ea s-a făcut cunoscută lumii prin glasul trimişilor lui Dumnezeu, care erau profeţii, şi prin aceasta se face explicit şi rolul Maicii lui Dumnezeu în iconomia mântuirii noastre care este tot Hristos.
Sfânta Scriptură conţine elementele esenţiale ale mariologiei, acelea de care Biserica se va folosi, cu economie, spre a defini locul şi rolul Maicii Domnului în acest eveniment extraordinar care se cheamă istoria mântuirii. O. Cullmann vorbeşte de o ,,linie a mântuirii” care până la Hristos a mers regresiv, de la omenire la Israel, apoi la o rămăşiţă, toţi fiind nevrednici de o reală substituire, până la Hristos care se substituie tuturor şi îi mântuieşte pe toţi. Substituirea lui Hristos este precedată de un eveniment care corectează substanţial viziunea protestantă a răscumpărării în istorie şi de atunci încoace, numai ca act unilateral al lui Dumnezeu. Acest eveniment este Fiat-ul Maicii Domnului: «Fie mie după cuvântul tău» (Luca1,38). Maria acceptă. Mântuirea nu se face fără acceptarea omului, nu se face împotriva libertăţii omului. Omul îşi spune cuvântul prin acest Fiat al Mariei.  Libertatea a fost lăsată în dar omului ca răspuns la dragostea faţă de Dumnezeu. Mântuitorul Hristos spune ,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.(Marcu 8, 34). Prin unirea cu Hristos vom simţi ceea ce Sfântul Apostol Pavel a afirmat: ,, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2,20).
Din toate darurile date nouă de Hristos, este posibilitatea de a-L numi pe Dumnezeu Tată, de a avea acces la Tatăl (v Ef.II, 18), ,,cu îndrăzneală şi fără osândă”, nu e numai supremul dar, ci şi esenţa însăşi a mântuirii noastre şi a întregii lumi dăruite de Hristos. Rugăciunea de mulţumire este adresată Tatălui, cu îndrăzneala de a-L numi Tu şi cu acea cunoaştere a lui Dumnezeu care se împlineşte prin mulţumire. Părintele Schmemann spune că: ,,Indiciul” cunoaşterii lui Dumnezeu - cunoaşterea ca întâlnire , cunoaşterea – comuniune este mulţumirea. Omul pentru aceasta a fost creat să-L cunoască pe Dumnezeu, pentru că numai în Dumnezeu este viaţa lui adevărată şi viaţa veşnică. ,,Acesta este viaţa veşnică să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat” (In XVII, 3).
Într-adevăr mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a făcut nouă, ştiute şi ne ştiute binefaceri, şi pentru că nu S-a depărtat de noi nici după căderea în păcat, ci ne-a ajutat să ne suim la cer şi ne-a făcut moştenitori ai Împărăţiei Sale. Răscumpărarea noastră a fost făcută prin Jertfa Mântuitorului Hristos în mod obiectiv, iar noi ne însuşim această mântuire în mod subiectiv, prin mulţumirea ce o aducem lui Dumnezeu.
,,Îţi mulţumim, Ţie Dumnezeule, prin iubitul tău Slujitor /Copil [Paidos] Iisus Hristos, pe Care în aceste timpuri din urmă ni L-ai trimis mântuitor, răscumpărător şi înger al voii Tale [Isaia 9,5], Care e Cuvântul Tău nedespărţit de Tine prin Care ai făcut toate şi pe Care ai binevoit şi L-ai trimis din cer în pântecul Fecioarei, Care S-a întrupat şi a fost purtat în pântece şi S-a arătat Fiu născut din Duhul Sfânt şi Fecioara.” 
Biserica Răsăriteană nu face nici o comparaţie între Mântuitorul Hristos care s-a născut fără păcatul strămoşesc şi Fecioara Maria care s-a născut sub legea firească şi este mai aproape de El având un statut special faţă de neamul omenesc, dar nu mai puţin umană. Maica Domnului nu trebuie să fie aşezată pe acelaşi plan cu Mântuitorul Hristos şi scoasă din neamul omenesc, căci numai în această calitate a fost angajată în istoria mântuirii şi că ea nu există aşa cum există prin ea însăşi, ci numai în umbra lui Hristos .
Este necesar să recunoaştem că Maica Domnului a avut un rol important în mântuirea noastră, prin faptul că din ea s-a născut Hristos Mântuitorul, dar nu o putem numi ,,împreună răscumpărătoare”pentru că ar fi aşezată paralel cu Hristos având acelaşi rol de răscumpărător.
Maica Domnului este unită cu Hristos nu se separă de Fiul ei, ci Însuşi Hristos lucrează prin maica Sa. Ea având menirea de rugătoare şi mijlocitoare între neamul omenesc şi Dumnezeu. Maica Domnului nu a avut păcat personal, în afară de păcatul strămoşesc, de care a fost izbăvită prin zămislirea întru sine a Fiului lui Dumnezeu. Umanitatea ei a fost sfinţită de Dumnezeirea Cuvântului, prin sălăşuirea Acestuia în ea. Fecioara Maria este plină de har din cauza acestei sălăşuiri. Întronizată în cer, ea este Mamă a celor vii şi a celor morţi, Regină a creaţiei, figură a Bisericii prin excelenţă, în acelaşi timp triumfătoare şi rugătoare şi mijlocitoare pentru toţi şi toate, început nu doar al mântuirii, ci şi al preaslăvirii noastre eshatologice. Pentru că iubirea faţă de om a lui Dumnezeu, mântuirea, nu s-ar fi arătat deplin, dacă alături de ipostasul divino-uman a lui Iisus Hristos nu s-ar fi ridicat chiar un om dintre noi, Maica Domnului şi Maica noastră.
Conform profeţilor putem admite pe cale deductivă, că hristologia se fundamentează numai pe mariologie. Cine nu are ,,cheia „mariologiei ortodoxe este puţin probabil să poată deschide capitolul hristologiei”. Mărturisind-o pe Maica Domnului, îl poţi avea şi pe Fiul ei şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt într-un cuvânt toată Sfânta Treime. Scopul iconomiei divine este acela de a reuni toată creaţia în Hristos, principiul şi scopul universului (Efes.1,10 ).  ,,Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:21).
Ultima referire la Fecioara Maria în opera lucanică apare în Faptele Apostolilor 1, 14: „ucenicii, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus,” sunt adunaţi în „încăperea de sus,” în rugăciune, aşteptând pogorârea Duhului Sfânt. Aici ucenicii, împreună cu Fecioara Maria, alcătuiesc Biserica, pe care Sfinţii Părinţi de la Sinoadele I și al II-lea ecumenic au numit-o: una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică. Sfânta Fecioară Maria reprezintă adevăratul „ucenic” credincios, ea este Maica Fecioară din icoana „Deisis”: chipul rugăciunii vii din faţa tronului lui Dumnezeu .
Pe Maica Domnului o găsim după Înviere şi Cincizecime în mijlocul ucenicilor, ca o mângâiere în locul lui Hristos. Ea nu a făcut obiectul predicii apostolilor, dar putem remarca că izbânda predicii apostolice se datorează şi prezenţei Maicii Domnului. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca mărturiseşte că după Cincizecime, petrecea cu apostolii ,,stăruind în rugăciune” (Fapte,1, 14). De aici datele pe care ni le oferă Sfânta Scriptură încetează.
,,Cu Cincizecimea, lucrarea Născătoarei de Dumnezeu se poate socoti încheiată: scara de pe pământ la cer a stabilit scopul împăcării omului cu Dumnezeu, s-a realizat sau a devenit realizabilă îndumnezeirea omului”.
1.3. Praznicele Maicii Domnului

Biserica i-a consacrat Maicii Domnului un cult de supravenerare, fiind diferit de cel al Fiului său, care este cel de adorare şi se cuvine numai lui Dumnezeu, iar Sfinţilor cel de venerare.
Schmemann susţine că atât necredincioşii cât şi credincioşii creştini sunt conştienţi de rolul excepţional şi unic pe care o are cinstirea Mariei, Maica lui Iisus atât în credinţa creştină cât şi în viaţa Bisericii. Tradiţia Bisericii de la început a numit-o Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu, Preacurată, Întru-tot- sfântă, iar în imnologia bisericii este cântată ca fiind ,,mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare decât Serafimii”, nu există nici o rugăciune sau slujbă din cadrul cultului în care să nu fie menţionat numele Născătoarei de Dumnezeu. 
Anul liturgic începe şi se sfârşeşte cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu, iar pentru cinstirea unor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului s-au instituit zile speciale de pomenire.
În cadrul cultului ortodox cinci sunt sărbătorile care fac parte din cele douăsprezece praznice împărăteşti :

                                 Naşterea Maicii Domnului   (8 septembrie)

Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria a vestit bucurie la toată lumea. Biserica ortodoxă o prăznuieşte pe data de 8 septembrie fiind prima mare sărbătoare din cursul anului bisericesc, care a început la 1 septembrie. Puţine sunt datele oferite de Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, despre naşterea şi copilăria Maicii Domnului, cele mai multe scrieri sunt date de evangheliile apocrife  şi de Sfânta Tradiţie.
Ioachim se numea părintele Maicii Domnului, şi era din neamul lui David, împăratul şi proorocul, iar numele mamei sale era Ana. Ei fiind lipsiţi de copii până la adânci bătrâneţi, căci Ana era stearpă. Şi pentru că în Legea lui Moise cinstea era hărăzită doar femeilor care nasc prunci, şi nu acelor femei care erau lipsite de acest dar al naşterii de prunci.
Într-o zi de sărbătoare, pe când Ioachim se dusese la Templu ca să-şi aducă darul, unul din credincioşi îi vorbi zicând: ,,Nu- ţi este îngăduit să vii să-ţi aduci darul dimpreună cu noi, căci nu ai fiu.”
Lipsa copiilor era o povară prea grea şi îi întristau foarte tare pe cinstiţii părinţi ai Fecioarei din pricina Legii lui Moise, şi a gurilor rele a oamenilor lipsiţi de minte, pe când ei îşi doreau să se nască din ei ceva nu numai pentru a şterge ocara lor, dar şi cea a lumii întregi, pentru a duce la o slavă mai înaltă. Atunci, fericita Ana s-a rugat la Templu Ziditorului a toate ca şi Ana, maica lui Samuel (Cf.1 Regi 1, 9), ca să-i dea rodul naşterii, pentru ca la rândul său, ea să-i închine în schimb darul primit de la El. Şi Ioachim s-a rugat lui Dumnezeu să fie izbăvit de lipsa pruncilor.
Rugăciunile drepţilor Ioachim şi Ana au fost ascultate şi fiecăruia dintre ei li s-a dat vestea. Ioachim pe când se ruga în Templu, a auzit un glas de sus care i-a zis: ,,Vei primi un prunc care va fi o slavă nu numai pentru tine, ci pentru lumea întreagă”.Vestea cea bună o primeşte şi Ana de la îngerul Domnului care i-a spus: ,,Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi vei naşte pe vestitoarea bucuriei.
Fecioara Maria s-a născut din pântece sterp, tocmai să dezlege întristarea, să preschimbe ocara celor ce au născut-o şi să prefigureze dezlegarea întristării şi blestemului protopărinţilor neamului omenesc ce se va face prin Ea.

 Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică este cinstită în fiecare an la data de 21 noiembrie în amintirea Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana care au adus-o pe fiica lor Maria în vârstă de trei ani la Templul din Ierusalim şi au înfăţişat-o Domnului cu daruri, iar marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul a întâmpinat-o şi a dus-o în cea mai sfântă încăpere Sfânta Sfintelor, iar ei s-au întors în Nazaret.
Sărbătoarea „Aducerii la Templu a Maicii Domnului” este consecinţa, unei învăţături în care ni se arată căci Însuşi Domnul Se făcu Cortul Preacuratei, El care locuieşte în lumina neapropiată (1Timotei 6,16).
Cortul Vechiului Testament nu era simbol numai în sensul intelectual al cuvântului, ci în sensul de recipient din puterea cortului de Sus, sau a Cuvântului dumnezeiesc personal, Care va aduce prin Întrupare toată puterea Sa în trupul omenesc, adevăratului cort, şi deci în relaţia directă cu oamenii. 
Templul este locul prezenţei divine, al întâlnirii omului cu Dumnezeu, al descoperirii slavei dumnezeieşti, aici ni se descoperă că omul este templu al lui Dumnezeu. Maria ne reprezintă pe noi pe toţi - Templul omenesc. ,,Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”(Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel.3,16).

                                               Buna - Vestire (25 martie)

Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca ne prezintă întocmai cum a avut loc Buna Vestire.
Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o Fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea a zis :,,Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei !” Însă ea s-a tulburat auzind cuvintele şi s-a întrebat în sinea sa ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis:Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui: Iisus... ,,Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema...Că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă. Iar Maria a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! ( Luca 1, 26-38). Şi îngerul a plecat de la ea, şi îndată S-a întrupat Stăpânul tuturor.
În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor prezenţi la hramul istoric al Bisericii Domneşti de la Curtea Veche, în seara zilei de 24 martie 2012, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre importanţa sărbătorii Bunei Vestiri şi despre Fecioara Maria care plină de smerenie şi ascultare, prin cuvintele ,, Iată roaba Domnului Fie Mie după Cuvântul Tău arată acceptul ei liber, primirea cu toată smerenia şi libertatea a acestei lucrări mari şi sfinte şi anume să devină mama Mântuitorului Lumii”.
De asemenea, Patriarhul României a arătat care este Vestirea Cea Bună: „Buna Vestire este aceasta că Dumnezeu Cel Veşnic Nevăzut, Necuprins Inaccesibil Se face Văzut, Cuprins, Apropiat, Accesibil, făcându-Se Om şi vieţuind printre oameni şi arătându-ne cum trebuie să ne comportăm în lume ca oameni, pe pământ pentru a dobândi viaţa cerească din Împărăţia Preasfintei Treimi”, a precizat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
La Buna-Vestire Fecioara Maria, în numele omenirii a răspuns chemării dumnezeieşti spre mântuire, fiindu-ne pildă desăvârşită de smerenie curăţenie şi de ascultare către Părintele Ceresc. Din acel moment Sfânta Fecioară s-a făcut pentru creştinătate, grădina pururea înverzită întru care pomul vieţii, sădit tuturor, ne dă rodul veşniciei.
 Părintele Schmemann în cartea sa ,,Maica Domnului” ne trezeşte la realitatea glasului evanghelic, arătându-ne căci naraţiunea evanghelică din punctul de vedere al ateismului ,,ştiinţific”, că se poate vorbi de ,,mituri şi legende”. Oamenii din epoca modernă care trăiesc în secolul XX-lea, într-o civilizaţie tehnologică nu-şi pot imagina cum credincioşii pot crede căci ,,îngerii pot vorbi cu tinerele fecioare”, căci aceasta ar fi imposibil, ridicol şi neştiinţific. Datorită raţionamentului superficial al omului modern argumentele experimentelor şi formulelor nu pot dovedi sau infirma ceva pe tărâmul lui Dumnezeu şi al religiei. Cuvintele  îngerului sunt aducătoare de bucurie, veselie,  şi smerenie şi sunt greu de înţeles în limbajul ştiinţelor raţionaliste.
,,Mergi într-o biserică în ajunul Bunei - Vestiri. Aşteaptă, rezistă în timp ce lunga slujbă se desfăşoară. Şi vine momentul când, după o lungă aşteptare, încet, cu o dumnezeiască frumuseţe strana începe să cânte familiarul imn al praznicului: ,,Cu glasul Arhanghelui strigăm ţie, Preacurată : Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine!”

Ziua Bunei - Vestiri se numeşte pe bună dreptate, ziua pogorârii lui Dumnezeu la oameni.

Întâmpinarea Domnului (2 februarie) Sărbătoare profund mariologică

Născut într-o familie de iudei, Iisus este supus tuturor rânduielilor de cult iudaic, care se desfăşurau la Templul din Ierusalim la acea vreme.
La patruzeci de zile după naştere, deşi nu era obligatoriu, mama Sa se prezintă la Templul din Ierusalim ca să împlinească ritualul de oferire şi de ,,răscumpărare”a pruncului. Este pentru prima oară când Iisus Se află la Ierusalim (Luca 2, 22-23). Potrivit Legii lui Moise, Iisus, ca orice născut de parte bărbătească, este oferit lui Dumnezeu şi răscumpărat la Templu cu două turturele, ofranda iudeului de condiţie săracă. La Templul din Ierusalim este întâmpinat de doi bătrâni dintre săracii şi drepţii poporului israelit, care aşteptau mântuirea făgăduită de prooroci: bătrânul Simeon şi proorociţa Ana. Bătrânul Simeon Îl îmbrăţişează şi Îl binecuvântează numindu-L ,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Israel”, proorocindu-i Fecioarei Maria: ,,Iată acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel”(Luca 2, 32, 34).
Aflăm din Sfânta Tradiţie şi din Sinaxarele bisericii că bătrânul Simeon a fost preot la Templul din Ierusalim, şi unul din cei şaptezeci de înţelepţi ai neamului Israel, pe care regele Egiptului Ptolomeu Filadelful (305-283 î.H.) l-a ales să traducă Sfânta Scriptură, adică Vechiul Testament (Septuaginta) din limba ebraică în limba greacă, ce se păstra în Templul din Ierusalim după cum afirmă istoricii bizantini Hegesip (110-180) şi Nichifor Calist. Aceşti istorici ne spun că Simeon la acea vreme avea peste 70 de ani, şi pe lângă alte texte biblice i-a revenit şi capitolul 7 din profetul Isaia. Simeon ajungând să traducă versetul profetic în care scria: ,,Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel, ceea ce înseamnă Dumnezeu este cu noi ...” (Isaia 7,14) şi ne putând el să înţeleagă cu mintea omenească acest text, a tradus astfel: ,,Iată că o femeie va zămisli şi va naşte...”. Hegesip spune mai departe că în timpul nopţii, când toţi cărturarii dormeau, un înger din cer a venit şi a şters traducerea făcută de Simeon şi a scris varianta corectă ,,Iată o fecioară va zămisli şi va naşte ...”. A doua zi dimineaţa pe când vroia să se apuce de lucru, a observat că cineva a corectat ce el a scris, apoi a şters şi a scris din nou varianta sa şi acest lucru s-a repetat de câteva ori, până când s-a arătat îngerul şi i-a spus pentru că nu ai crezut, iată ca drept pedeapsă de la Dumnezeu, nu vei muri până când nu te vei convinge de adevărul profeţiei ,,când aceea ce trebuie să nască va naşte” (Miheia, 5, 2). Această profeţie s-a împlinit pe când bătrânul Simeon avea vârsta de 360 de ani.
Simeon, luminat de Duhul Sfânt, l-a recunoscut pe Hristos drept Mântuitorul lumii, l-a primit în braţe şi a rostit acea minunată rugăciune doxologică, care se cântă în cadrul cultului la Vecernie şi va rămâne caracteristică peste veacuri: Acum liberează pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace! Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea  feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel (Luca 2, 29-31).Şi prin inima Maicii Domnului va trece sabie adică suferinţă înfricoşătoare (Luca 2,51), pentru că va vedea aşa cum s-a şi întâmplat, pe Fiul ei răstignit. Proorociţa Ana inspirată şi ea de Duhul Sfânt a început să proorocească şi să propovăduiască tuturor care veneau la Templu că Hristos este Mântuitorul lumii şi va izbăvi lumea de păcate. 

                                        Adormirea Maicii Domnului (15august)

Biserica Ortodoxă foloseşte epitetul ,,Adormire”atunci când face referire la sfârşitul vieţii pământeşti a unei persoane, adică trecerea de la un mod de existenţă la un alt mod de existenţă. Nu cum observăm astăzi că adeseori se vorbeşte greşit despre o persoană decedată că a trecut în nefiinţă, ci acest cuvânt ,,adormire” are înţelesul că te poţi trezi. După cum reiese din rugăciunea de la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur ,,Tu din nefiinţă la fiinţă ne ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie”.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este legată de sfârşitul vieţii pământeşti a Sfintei Fecioare Maria. După mărturiile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti de mai târziu (Sfântul Epifanie, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Dionisie - Aeropagitul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Cosma Melodul, Sfântul Teodor Studitul şi istoricul Nichifor Calist), Sfânta Fecioara Maria fiind dată de dumnezeiescul său Fiu în grija apostolului Ioan, acesta a luat-o cu sine, purtându-i de grijă, după porunca pe care a primit-o de la Mântuitorul pe când era răstignit pe cruce.
Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie iată fiul tău ! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta ! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27).
Datorită prigoanei regelui Irod Agripa asupra creştinilor din Ierusalim şi Iudeea, Sfântul Apostol Ioan a dus-o pe Sfânta Fecioara Maria la Efes unde a petrecut acolo până la moartea prigonitorului Irod, apoi s-a întors în Ierusalim împreună cu ucenicul cel iubit al Mântuitorului, simţind că locul ei de petrecere în aşteptarea sfârşitului vieţii sale pământeşti este Ierusalimul, acolo unde dumnezeiescul său Fiu, a pătimit, S-a îngropat şi a înviat. Aici şi-a petrecut ultimii ani în rugăciune şi evlavie alături de Sfântul Apostol Ioan.
Părintele Teofil Părăian în cartea ,,Sărbători fericite” afirma că Maica Domnului s-a mutat din această viaţă întru smerenie şi a fost pusă în mormânt cum sunt puşi cu cinste toţi credincioşii, dar după învăţătura Sfintei noastre Biserici ea nu a rămas în mormânt, ci a fost luată la cer şi cu trupul şi sufletul, unde trăiesc toţii sfinţii lângă Dumnezeu, dar numai cu sufletul, căci trupurile lor rămân aici pe pământ. Cunoaştem doar doi sfinţi care au fost ridicaţi cu trupul şi cu sufletul mai presus de lume, pe Enoh care se spune că a plăcut lui Dumnezeu şi l-a luat la Sine, şi pe proorocul Ilie care a fost ridicat la cer într-o căruţă de foc în priveliştea a toată lumea fiind de faţă şi proorocul Elisei.
Chiar dacă astăzi nu avem dogme în privinţa Adormirii Maicii Domnului, putem deosebi adevărul de exagerare, urmând învăţăturilor Sfinţilor  Părinţi şi păstrând Duhul Care i-a inspirat în scrierile lor pentru apărarea Adevărului.
Sfânta Scriptură nu menţionează nimic cu privire la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nici Sfânta Tradiţie nu ne spune anul când a adormit, dar prin graiul Sfinţilor Părinţi şi al istoricilor au rămas o serie de mărturii cu privire la împrejurările în care a murit şi a fost înmormântată Maica Domnului, Biserica a înfăţişat acestea în numeroase imnuri şi cântări sfinte închinate Sfintei Fecioare, pe care le auzim rostite sau cântate la serviciile divine în cinstea adormirii ei, ca: Utrenia, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Vecernia, Prohodul Maicii Domnului. Săvârşirea vieţii pământeşti a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost începătura proslăvirii sale. ,,Împodobită fiind cu slavă dumnezeiască” (Irmosul Canonului Adormirii Maicii lui Dumnezeu), ea stă şi va sta în ziua Judecăţii şi în veacul ce va să fie de-a dreapta tronului Fiului ei).
Reprezentarea iconografică a Adormirii Maicii Domnului ne arată că însuşi Fiul ei a venit la Sfântă Adormirea sa. Maica Domnului stă întinsă pe pat în mijlocul Apostolilor, iar Hristos, în slavă, primeşte în sfintele Sale mâini sufletul Maicii Preacurate. În unele icoane s-a înfăţişat şi momentul înălţării ei cu trupul: se poate vedea în partea de sus a icoanei, deasupra scenei Adormirii, Maica Domnului aşezată pe tron într-o ,,mandodă” pe care îngerii o poartă spre ceruri.
În icoanele Bisericii, acest eveniment este exprimat prin faptul că Hristos e arătat lângă trupul adormit al Maicii Sale, ţinând în braţe sufletul ei în chipul unui copil. Nu îngerii buni sau răi iau sufletul ei, ca la ceilalţi oameni, ci Hristos Însuşi, Fiul ei. Şi în aceasta se arată legătura directă între Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu care s-a născut din ea ca om.  
Scena cu Atonie, un evreu fanatic căruia un înger i-a tăiat amândouă mâinile cu sabia pentru că a îndrăznit să se atingă de patul funerar al Maicii Domnului, apare în majoritatea icoanelor Adormirii (vezi tropar, cântarea a 3-a a Canonului). Acest detaliu apocrif în Liturghia şi în iconografia sărbătorii aminteşte că sfârşitul vieţii Maicii Domnului pe pământ e o taină ascunsă a Bisericii, care nu trebuie expusă profanării: inaccesibilă vederii celor din afară, slava Adormirii Maicii Domnului poate fi contemplată numai în lumina lăuntrică a Tradiţiei. 
În literatura liturgică se vorbeşte de Înălţarea la cer a Maicii Domnului cu trupul, care nu a cunoscut putrezire şi nu a putut rămâne în mormânt. Prin aceasta ea a ajuns, o ,,scară” pe care Dumnezeu coboară spre noi.
După Părintele Stăniloae, nu numai prin naşterea mai presus de fire din Fecioară îşi arată puterea Fiului lui Dumnezeu, ci şi prin biruirea morţii, primită de bună voie, ci şi prin faptul că nu lasă trupul Maicii Lui, din care s-a format trupul Lui, să se corupă în mormânt, ci îl învie şi-l înalţă la cer unde este şi El.  

                                        Numirile date Maicii Domnului

 Biserica Ortodoxă acordă Sfintei Fecioare Maria, în cadrul cultului, prin imnurile liturgice şi iconografie o cinstire deosebită care izvorăşte din titlurile onorifice dedicate ei, ca Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, această cinstire fiind sporită de curăţia trupească şi sufletească a Sfintei Fecioare şi de rolul de rugătoare şi mijlocitoare pe lângă Iisus Hristos, Fiul ei după trup. Toate acestea îndreptăţesc pe deplin Biserica noastră ortodoxă de a denumi pe Sfânta Fecioară drept ,,Preasfântă” şi ,,Preacurată” şi a o înconjura cu o cinstire deosebită.
Maica Domnului sau Fecioara Maria (în ebraică Miryam) a fost, conform scrierilor Noului Testament, logodnica lui Iosif din Nazaret. Iar în momentul conceperii Mântuitorului Hristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gavriil, ea devine Născătoare de Dumnezeu. După Protoevanghelia lui Iacob a fost fiica lui Ioachim şi Ana.
În ce priveşte Ortodoxia despre Fecioara Maria are la bază ,,revelaţia divină”: theotokia - aeieparthenia - hyperdouleia, acestea sunt ,,adevărurile de credinţă sprijinite pe revelaţia divină şi tradiţia unitară, universală şi milenară a Bisericii. Pe lângă acestea, ea mai este şi ,,solitoarea” credincioşilor către Dumnezeu şi ,,rugătoare” necontenită pentru ei, înduplecând inima Fiului ei spre milostivire, cum este şi ,,ocrotitoare”, ,,acoperământ”, ,,liman”, al credincioşilor.
Încă din cele mai vechi timpuri Maica Domnului a fost unul din subiectele preferate ale imnologiei şi poeziei liturgice, ea fiind numită: Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră Doamnă, Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria.
Poetul Gheorghios Pisides de la curtea imperială a lui Heraclius, (Migne, PG, 92, 1263-1264), în primele sale versuri din Bellum Avaricum, defineşte gândirea bizantinilor din aceea vreme, care a făcut din Theotokos cu Pruncul echivalentul creştin al Victoriei imperiale:
Dacă vreun pictor doreşte s - arate ale luptei trofee,
Se cuvine să înceapă cu cea ce-a născut făr' de sămânţă
Şi astfel portretul să-i întocmească,
Căci numai ea ştie mereu firea să o înfrângă,
Prin naştere-ntâi, iar apoi şi prin luptă.
Mântuire acum fără arme ne-aduce
După cum şi cândva născu fără sămânţă.
Deopotrivă Fecioară - am aflat,
Nebiruită în luptă ca şi în naştere.
De aici rezultă că Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, este însăşi Victoria, ea asigură biruinţa fără să apeleze la arme, ci prin maternitate.

Imnul cunoscut sub denumirea de ,,Axion Estin” descoperit unui ucenic în Muntele Athos de Arhanghelul Gavriil care venise la el sub chipul unui călugăr pelerin în anul 980. Pe când îşi săvârşea pravila dată de îndrumătorul său, care era plecat la biserică să privegheze, ucenicul se ruga în faţa icoanei Maicii Domnului, aşa cum ştia el şi cum cânta întrega obşte, ,,Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”. Iar Îngerul a cântat astfel cântarea: ,,Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”.Ucenicul l-a rugat să-i scrie cântarea, iar călugărul i-a cerut cerneală şi hârtie pentru a scrie imnul. Dar ucenicul a zis: ,, nu am nici una nici alta”. Atunci, ,,adu-mi o lespede”. Apoi călugărul înger a luat o ţiglă de piatră pe care a scris imnul cu degetul, apoi s-a făcut nevăzut.

Icoana Maicii Domnului care a fost legată de minunea descoperită ucenicului, se află în Biserica Protaton şi a primit numele de ,,Axion Estin”ceea ce înseamnă ,,Vrednică Eşti”.

  Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) şi Pururea Fecioara Maria

Sfânta Biserică şi-a definit doctrina în măsura în care ea era atacată de erezii, prilej cu care nu se limita numai la trasarea liniilor adevăratei învăţături, ci de fiecare dată urmărea să se facă văzut Duhul învăţăturilor şi nu doar învăţăturile.
Numele de Pananghia (Preasfânta) nu face obiectul unei definiţii dogmatice, dar este folosit de întreaga Biserică Ortodoxă, deoarece Fecioara Maria este ,,cea plină de har”( Luca 1,28). Fecioara Maria a născut pe Cuvântul, pe Cel Care este mai sfânt decât toţi sfinţii. Prin ea L-am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi ne-am învrednicit de Trupul şi de Sângele Său. Umanitatea ei a fost sfinţită de Dumnezeirea Cuvântului, prin sălăşuirea Acestuia în pântecele ei. Ea este plină de har din cauza acestei sălăşuiri.
Maica Domnului este ,,Născătoare de Dumnezeu”. Fecioara Maria nu a născut un simplu om, ci pe Fiul lui Dumnezeu în chip uman. De aceea Maica Domnului se numeşte Născătoare de Dumnezeu - Theotokos: ,,Fără de sămânţă, cu voia Tatălui, din Duhul cel dumnezeiesc, ai zămislit pe Fiul lui Dumnezeu şi cu trup pe Cel din Tată fără mamă şi pentru noi din tine fără tată L-ai născut”. 
Sfântul Proclu cunoscând credinţa şi evlavia ce o avea către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, Pulcheria sora Împăratului Teodosie, a încurajat-o să-şi folosească influenţa sa pe lângă Împărat, ca să convoace la Efes cel de al III-lea Sinod Ecumenic (431).
În cadrul acestui Sinod prin intervenţia Sfântului Chiril al Alexandriei, face ca Biserica dreptmăritoare să declare în mod solemn dubla calitate a Maicii Domnului de ,,Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) şi ,,Pururea Fecioară” (Aeiparthenos): percepute ca implicaţie şi consecinţă dogmatică indispensabilă înţelegerii ortodoxe autentice a unirii divinului şi umanului în Persoana lui Hristos, în modul unirii ipostatice. Sinodul a aprobat şi 12 Anatematisme, astfel condamnând erezia ereticului Nestorie care negând uniunea ipostatică susţinând că Fecioara Maria este cel mult ,,născătoare de Hristos”. Iată ce precizează prima Anatemă: «Dacă cineva nu mărturiseşte că Immanuel este Dumnezeu adevărat şi din această pricină Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, căci ea a născut pre Cuvântul cel Întrupat al lui Dumnezeu, anatema să fie» Sinodul învaţă că Fecioara Maria, mama lui Iisus, nu este maica trupului Său, ,,Născătoare de Hristos”, cum susţinea Nestorie, deoarece Iisus Hristos nu are existenţă în Sine, în afară de persoană, iar persoana este Cuvântul veşnic, preexistent. Cuvântul Şi-a ipostaziat în persoana Sa divină firea noastră pe care a luat-o din Maica Domnului care a născut un singur ipostas în două firi, pe Dumnezeu Cel Ce S-a întrupat, de aceea ea este numită pe drept ,,Născătoare de Dumnezeu”(Theotokos).
Theotokos este titlul hristologic dat Maicii Domnului, dar nu este suficient pentru a arăta importanţa majoră în Biserica Ortodoxă. Nu se poate separa dogma de evlavie nici datele scripturistice ale tradiţiei Bisericii. Maica Domnului este cel mai preţios rod ,,care păstra şi aduna în inima ei cuvintele” Fiului ei (Luca 2,19.51).
Conform definiţiilor dogmatice adoptate de acest Sinod Ecumenic, la fel cum păcatul a venit în lume printr-o femeie (Eva), tot printr-o femeie (Maria) a venit în lume şi mântuirea. Maria a fost denumită de aceea ,,noua Evă”.
Poziţia exprimată, în secolul al II-lea, de Protoevanghelia lui Iacob: Maria a rămas virgo in partu şi post partum, adică semper virgo.
Înţelegând de aici că Maica Domnului a fost fecioară înainte – în timpul – şi după naştere, aşa se explică modul supranatural al naşterii celei de taină.
Sfântul Irineu de Lyon este preocupat de a scrie despre fecioria Mariei în timpul naşterii. Sfântul Irineu susţinea un trup real a lui Hristos şi o maternitate fizică a Maicii Domnului împotriva docheţilor. Episcopul din Lyon citează în lucrarea ,,Epideixis” un fragment dintr-o profeţie a proorocului Isaia (Isaia 66,7): ,, Şi la fel, vorbind despre naşterea Sa, acelaşi profet spune: Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un Fiu. El a făcut cunoscut caracterul neaşteptat şi surprinzător al naşterii Sale din Fecioara”.
Putem spune că Sfântul Irineu a văzut în acestă profeţie fecioria Maicii Domnului în timpul naşterii. Adevărat este că Fecioara Maria a născut miraculos, fără durerile naşterii pe care le au celelalte femei. În această proorocie vechi-testamentară Sfântul Irineu vede ceva neaşteptat şi surprinzător: o naştere feciorelnică, în urma căreia Maica Domnului rămâne fecioară.
Sfânta Fecioară este cu adevărat Theotokos aşa cum spune troparul: ,,Proorocii au propovăduit, apostolii au învăţat, mucenicii au mărturisit şi noi am crezut că tu eşti după adevăr Născătoare de Dumnezeu” (Vecernia Învierii, glas III).
Sfântul Simeon Noul Teolog în scrierile sale teologice, abordează problemele mântuirii neamului omenesc, cu evlavie şi iubire evocă pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria. Ea este mireasa lui Dumnezeu, unită cu El printr-o nuntă mistică, ea este noua Evă care prin învoire de bunăvoie a făcut cu putinţă întruparea Fiului lui Dumnezeu, este coasta luată din Adam şi făcută o nouă fiinţă omenească fără mijlocirea vreunui bărbat. Templul lui Dumnezeu, Maica, Împărăteasa şi Stăpâna. Ea este neprihănită şi preasfântă, dar fiindcă coboară din Eva cea dintâi, şi ea are nevoie de răscumpărare; sufletul ei a fost izbăvit la Bunavestire de către Sfântul Duh şi sfinţit în întregime. Prin ea Fiul său devine Fratele nostru deşi, în înţelesul propriu-zis al cuvântului, ea rămâne singură Maica lui Dumnezeu .
Sfântul Grigorie de Nazianz prieten al Sfântului Vasile cel Mare, teolog capadocian şi mare apărător al dreptei credinţe scria: ,,Dacă cineva nu crede că Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu, acela este despărţit de Dumnezeire. Dacă cineva spune că Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal, fără să Se fi alcătuit dintr-însa într-un chip şi dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi timp – dumnezeiesc pentru că a fost fără sămânţă bărbătească, omenesc pentru că a fost potrivit rânduielii fireşti a sarcinii - şi acela este tot atât de străin de Dumnezeu.” 

                      Preacurata, Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră Fecioara Maria

Biserica Ortodoxă o numeşte pe Maica Domnului Preacurată sau fără de prihană. Preacurata nu a avut păcat personal, în afară de păcatul strămoşesc, de care a fost izbăvită prin zămislirea întru sine a Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului a fost învrednicită să nască pe Fiul lui Dumnezeu în chip minunat, fără să cunoască bărbat, fiind fecioară şi înainte de naştere, şi în timpul naşterii, şi după naştere, pentru totdeauna, o numim Fecioara Preacurata şi pururea Fecioară.
Aflăm însăşi de la Fecioara Maria care recunoaşte că este fecioară prin răspunsul dat îngerului Gavriil: ,,Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”(Luca 1. 34).
Biserica din primele veacuri s-a confruntat cu erezii privind concepţiile mariologice heterodoxe mai precis din secolul al II-lea. Ea a fost nevoită să răspundă şi să ţină piept tuturor acelora care încercau să denatureze adevărul revelat, luptând pentru stabilirea unui echilibru între pururi - fecioria Mariei şi maternitatea ei umană prin scrierile apărătorilor dreptei credinţe.
 Vom aborda câteva lucrări, care schiţează principii de hristologie şi mariologie în concepţia unor scriitori creştini din primele secole, care şi-au întemeiat relatările lor pe texte biblice.
Sfântul Ignatie al Antiohiei a fost primul autor creştin care a tratat divinitatea lui Hristos şi conceperea Sa feciorelnică, iată un fragment din ,, Epistola Smirneni”: ,,Plini de credinţă în Domnul nostru, Care cu adevărat este din neamul lui David după trup dar Fiu al lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioară”  .
 În concepţia dogmatică a Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful despre firea dumnezeiască a lui Hristos, conceperea prin voinţa lui Dumnezeu şi rolul Fecioarei Maria, cea din neamul lui Avraam prin care se împlinesc profeţiile mesianice.
,,...Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cel născut după voinţa lui Dumnezeu, fără de păcat, prin Fecioara Maria cel din neamul lui Avraam.”
 Putem vedea clar din acest fragment colaborarea Fecioarei Maria, lipsa de păcat a Mântuitorului, şi contribuţia voinţei divine. Menţionăm un pasaj în care Sfântul Iustin face o referire la o profeţie a lui David:
,,De altfel, şi cele spuse de către David: În strălucirile Sfinţilor Tăi, din pântece, mai înainte de Luceafăr Te-am născut. Juratu-S-a Domnul şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, nu vă arată vouă că Dumnezeu - Tatăl, al tuturor, avea Să-L nască pe El de sus şi din pântecele omenesc?”
Afirmaţia Sfântului Grigorie de Nazianz este şi mai concludentă: ,,Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, Care este mai înainte de timp, transparent şi de neînţeles, fără trup, Început din Început, Lumină din Lumină, Izvor de viaţă, Imagine a frumuseţii, pecetea Nemişcată Imaginea neschimbabilă a Tatălui, a venit la propria Sa imagine şi S-a întrupat din dragoste pentru noi şi S-a amestecat cu suflet raţional de dragul sufletului meu, curăţindu-l după asemănarea Sa. Întru toate S-a făcut om , în afară de păcat , fiind zămislit din Fecioara Maria în care trupul şi sufletul au fost curăţite de Sfântul Duh, căci întrucât a fost necesară naşterea, a trebuit să fie onorată şi virginitatea să fie răsplătită mai mult cinstită” .
Biserica Ortodoxă crede în mijlocirea şi îndrăznirea ei de Maică a Domnului, căreia i se roagă precum uneia care este preacinstită şi preasfântă: ,,Împărăteasa mea cea prea bună şi nădejdea mea”. Maica Domnului s-a arătat mai înaltă decât toate făpturile cereşti şi pământeşti, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii, Doamnă şi Stăpână.
În cadrul cultului, la Sfânta Liturghie este invocat numele Născătoarei de Dumnezeu de mai multe ori, de pildă: în imnul O Monoghenis (Unule –Născut,Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu...) şi din rugăciunea de mijlocire, care se zice după prefacerea darurilor euharistice: ,,Mai ales pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioară Maria...”.
Istoria arătării în lume a Mântuitorului Iisus Hristos începe, pentru Sfântul Roman Melodul, cu un personaj: Fecioara. În planul uman, ea este prima persoană amintită, fiindcă ea L-a născut cu trup pe Cel mai presus de fiinţă. Fecioara naşte, şi paradoxul este evident. Cuvintele condacului nu descriu un eveniment din trecut, ci vestesc o minune. Modul naşterii e mai presus de puterea de înţelegere a minţii omeneşti, fiindcă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fecioara nu a pătimit stricăciune născând, căci a născut duhovniceşte. Cred că Fecioara a născut astăzi fiu şi că Dumnezeu - Tatăl a născut fără de ani, dar m-am învăţat a cinsti cu tăcere chipul naşterii, căci nu am luat a iscodi prin cuvânt mult. Fiindcă la Dumnezeu nu se cade a lua aminte la firea lucrurilor, ci a crede puterii Celui ce lucrează. Pentru că legea firii este ca femeia să nască atunci când se va împreuna nunţii, iar când aceea neispitită de nuntă va naşte arătându-se apoi fecioară, lucrul este mai presus de fire. Deci lucrul cel după fire să se cerce, iar cel mai presus de fire să se cinstească cu tăcerea. Căci ce să zic sau ce să grăiesc? Pe ceea ce a născut o privesc, pe Cel ce S-a născut Îl văd, dar chipul naşterii nu îl înţeleg. Căci, unde voieşte Dumnezeu, firea şi hotarul rânduielii se biruie. Fiindcă nu după fire s-a făcut lucrul, ci minunea e mai presus de fire” .
Sfânta Scriptură stă la baza interpretărilor legate de Sfânta Fecioara Maria şi a contribuit la dezvoltarea cultului şi a doctrinei despre Maica Domnului.
Profetul Iezechiel vorbeşte despre fecioria Maicii Domnului, prezentând-o ca pe o uşă a templului care va rămâne veşnic încuiată fără să o deschidă cineva, ci singur Dumnezeu: ,,Şi uşa dinspre răsărit va fi încuiată şi nu va intra nimeni prin ea, decât numai Domnul Dumnezeul lui Israel;El singur va intra şi va ieşi prin ea şi uşa va fi încuiată” (Iezechiel 44,2-3).
Avacum ne prezintă o profeţie asemănătoare:”Cel Sfânt vine din muntele Paran! Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui”(Avacum 3,3). Paran este numele unui munte între Egipt şi Edom, renumit pentru frumuseţile naturale. Asemenea acestui munte, Fecioara din care se va naşte Cel Sfânt va fi neîntrecută în frumuseţe morală.
Vechiul Testament este plin de profeţii despre venirea Mântuitorului Iisus Hristos, după cum am arătat mai sus, dar ne vom referi şi la naşterea Sa din Fecioara Maria, profeţie a Proroocul Isaia care a trăit cu 700 de ani înainte de naşterea lui Hristos.
,,Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel , care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia7,14). Profeţia lui Isaia s-a adeverit când Arhanghelul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu în Nazaret la Fecioara Maria care i-a zis: ,,Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.. Şi vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema...”(Lc.1,28-32).
Cunoaştem cu toţii că prin Legile firii nu se putea naşte şi nici nu ar fi îngăduit să se nască Mântuitorul Hristos, ci S-a născut mai presus de fire; ca Stăpân al creaţiei, ne-a arătat, că şi atunci s-a făcut Om, nu se naşte ca un om, ci se naşte ca un Dumnezeu. Se naşte aşa, dar astăzi din Fecioară învingând firea şi depăşind legile căsătoriei.  
Căci se cuvenea Domnului sfinţeniei să se nască printr-o naştere curată şi sfântă, deoarece Acesta este Cel ce altădată a plăsmuit pe Adam din pământ virgin, iar din Adam, fără femee, a făcut femee. Şi după cum Adam a dat naştere la femee fără femee, tot astfel şi azi Fecioara a născut bărbat fără bărbat. Şi pentru că neamul femeiesc datora mulţumire oamenilor, pentru că Adam a lăstărit femeia fără femee, pentru aceea azi Fecioara a născut fără bărbat, plătind pentru Eva, bărbaţilor datoria. Ca să nu se îngâmfe Adam, că a lăstărit femee fără de femee, pentru aceea şi Fecioara astăzi a născut bărbat fără de bărbat, ca prin comunitatea minunii să arate egalitatea firii. Căci după cum din Adam a luat coasta şi pe Adam nu l-a micşorat cu nimic, tot astfel şi în Fecioară a plăsmuit om şi n-a distrus fecioria. Nevătămat a rămas Adam şi după luarea coastei; nepângărită a rămas şi Fecioara după naşterea pruncului.
Textele biblice din Noul Testament care vorbesc despre Fecioara Maria nu sunt numeroase: ele se referă mai mult la episodul naşterii Mântuitorului şi la momentul răstignirii. Evangheliştii au relatat şi alte evenimente în care este prezentată Maica Domnului; astfel, sunt amintite episodul din Ierusalim, când Mântuitorul avea 12 ani, apoi câteva momente legate de activitatea publică a lui Hristos, cum ar fi prezenţa Mariei la nunta din Cana Galileii, iar evanghelistul Luca povesteşte despre Fecioara Maria, prezentându-o în mijlocul comunităţii apostolice între Înălţare şi Pogorârea Sfântului Duh (Fapte 1,14) şi Apostolul Ioan o aminteşte pe Fecioară în Apocalipsă. ,,Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul...”( Apocalipsă 12,13-17).
Amănunte despre viaţa Fecioarei Maria dinaintea Bunei - Vestiri avem doar din scrierile apocrife, mai ales din Protoevanghelia lui Iacob.
Putem observa prin aceste relatări mariale care pe scurt ne arată de unde a pornit Biserica în interpretarea lor, a învăţăturii şi a cultului pentru Sfânta Fecioară Maria.
Maica Domnului prin plecarea la Fiul ei iubit, nu s-a depărtat de ucenicii şi urmaşii Domnului Iisus Hristos, că ea va fi şi de acum încolo rugătoare pentru ei. De aceea noi o numim nu numai Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, ci şi solitoare a creştinilor. Ea duce rugăciunile noastre Fiului ei, Cel bogat în milă şi plin de îndurare.


                                 Maica Domnului model ideal al umanităţii

Fecioara Maria este inima noi creaţii şi icoana lui Hristos, evidenţiază Părintele Schmemann.
Maica Domnului este icoana perfectă a lui Hristos, care la rândul Lui este icoana, imaginea văzută a Tatălui nevăzut. Noi suntem chemaţi să devenim conformi cu icoana Fiului, adică cu Maria, căci ,,pe cei pe care mai dinainte i-a cunoscut, mai dinainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului Său, ca să fie El Întâi-născut între mulţi fraţi. Iar pe cei pe care dinainte i-a rânduit, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit”(Rom 8,29-30). 
Părintele Stăniloae spune că dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuţie la întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, în El ca Ipostas al ei aceasta se datorează faptului că ea singură a adus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de la început „a sădit-o în om împotriva păcatului”.Prin aceasta „ea a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu şi pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el”. ,,Păcatul strămoşesc îl avea şi ea, dar în ea şi prin ea ,,omul... cu multă vigoare a arătat puterea sădită în el împotriva păcatului, ocolind prin cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin mărimea înţelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârşit. Prin frumuseţea ei a arătat lui Dumnezeu frumuseţea comună firii şi L-a mişcat spre iubirea oamenilor.  
Neamul omenesc a dat lui Dumnezeu, tot ceea ce a avut mai bun şi mai de preţ, pe Maica Domnului, făcându-o scară cerească, pe care Fiului lui Dumnezeu s-a coborât la noi, fiind modelul suprem care stă la hotarul dintre creaţie şi Fiul ei, primind astfel îndumnezeirea firii umane, adică prima fiinţă umană îndumnezeită. Fecioara Maria nu s-a separat de umanitate printr-un mijloc special, ci era curată şi sfântă din pântecele maicii sale, s-a născut sub legea păcatului originar, dar datorită voinţei care nu înclina spre păcat, nici păcatul nu s-a putut afla în sufletul ei, ci şi-a păstrat cu demnitate atributele de curăţie, sfinţenie, puritate, feciorie un model excelent de iubire, smerenie şi ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu, după cum putem observa din răspunsul oferit îngerului la Buna - Vestire.
Astfel, Maria este cea care, prin ascultarea sa desăvârşită, a restabilit ceva absolut fundamental în rânduiala creaţiei. Lumina unei primăveri veşnice se revarsă asupra noastră în ziua Bunei - Vestiri, auzim cuvintele hotărâtoare: ,,Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”! (Luca 1,38). Acesta este într-adevăr, recunoaşterea de către întreaga creaţie, de către întreaga umanitate şi de către fiecare dintre noi, a lucrătorilor ce exprimă fiinţa şi natura noastră ultimă, acceptarea noastră de a fi mireasă a lui Dumnezeu, logodirea noastră cu Cel care din veşnicie ne iubeşte. Maria nu este reprezentanta femeii înaintea lui Dumnezeu, ci ea este icoana întregii creaţii, a întregii umanităţi ca răspuns dat lui Hristos, lui Dumnezeu. Acest fapt este foarte bine exprimat în icoana tradiţională a Maicii Domnului ,,cea mai cuprinzătoare decât cerurile”- care se găseşte pe bolta absidei altarului în bisericile bizantine.
,,Fecioara Mamă e hotar între firea/natura creată şi cea necreată; câţi cunosc pe Dumnezeu o ştiu un spaţiu de cuprindere a Celui de necuprins în spaţiu şi pe Ea o laudă în imnuri după Dumnezeu. Ea este cauză a celor dinaintea ei şi patroană a celor după ea şi procuratoare a bunătăţilor veşnice. Ea este tema profeţilor, obârşia apostolilor, temelie a martirilor, postament al dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregii creaţii. Ea este început, izvor şi rădăcină a nădejdii rezervate nouă în ceruri. Pe care fie să o dobândim, noi toţi prin soliile ei pentru noi spre slava Celui născut din Tatăl mai înainte de veci, iar veacurile mai de pe urmă întrupat din ea, Iisus Hristos Domnul nostru Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, acum şi în vecii vecilor. Amin.”
Frumuseţea ei morală a făcut cu adevărat să fie cinstită de Însuşi Dumnezeu, prin alegerea ei de a fi sălaş Cuvântului Său şi totodată să fie cinstită şi de lume: „Pomeni-voi numele tău în tot neamul, pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului”(Psalmi 44,20-21). Fecioara Maria e, aşadar, prima singura făptură omenească lipsită de orice păcat, de o puritate şi o frumuseţe maxim posibile, care L-au făcut pe Dumnezeu Însuşi să se îndrăgostească de ea şi să se întrupeze din ea.  ,,Şi în timp ce locuia în sânul Maicii Sale, locuiau în sânul Lui toate făpturile”, El era întreg în trupul Maicii Sale şi totodată întreg în toate”.
Inspirându-se din învăţătura Sfintelor Evanghelii, referitor la Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, cei mai de seamă mari dascăli şi ierarhi ai lumii Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz au analizat ceea ce reprezintă aceasta în plan uman şi au arătat că Fecioara Maria este modelul desăvârşit de vieţuire pentru toţi cei care vor să o urmeze. 
În Sfânta Scriptură locul Maicii Domnului a fost unul modest pe măsura smereniei sale, oarecum deosebit faţă de acela care i se va conferi mai târziu în Biserică. În Imperiul Bizantin cultul Maicii Domnului era considerat intangibil datorită pericolului de a ofensa pietatea poporului pentru ,,cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Acest fenomen a avut şi efecte negative, pietatea aceasta avea uneori prilej de şantaj, cum a fost în cazul Sfântului Maxim Mărturisitorul când a fost învinuit de un ostaş din Selimbria că huleşte pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu şi a dat mărturisire în faţa clericilor din cetatea Selimbria.
Iată mărturisirea Cuviosul Maxim care a făcut-o în urma încriminării sale. Întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, şi iarăşi sculându-se, mâinile spre cer ridicându-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi: ,,Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, şi pe cea mai sfântă şi fără de prihană, şi decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este Adevărată Maică a lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într - însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata Sfinţilor Apostoli şi a Prorociilor şi de la mulţimea cea fără de sfârşit a Mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfârşit acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Din imnul rostit de Sfânta Fecioară cu prilejul întâlnirii cu Elisabeta desprindem şi o altă latură a personalităţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: desăvârşita înţelepciune duhovnicească, imnul ei este un psalm minunat în care se reflectă înalta formaţie biblic- exegetică a Fecioarei , ,,Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeul, Mântuitorul. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui (Luca 1, 46-49).
Părintele Mitropolit Laurenţiu evidenţiază căci firea umană are nevoie de sprijinul harului şi al sfinţilor pentru a realiza trecerea de la egoism la dăruirea de sine. De aceea cerem puterea pentru acest act eroic de la Maica Domnului şi de la toţi sfinţii, care au realizat în mod plenar în persoana lor acest ideal al creştinismului. De aceea îi pomenim înainte de a făgădui dăruirea noastră unii altora şi lui Hristos: ,,Pe Preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim”. Dându-ne toţi lui Dumnezeu şi unii pe alţii, urmăm pilda Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, dar ne unim şi cu ei, întărind unitatea credinţei, dar şi a vieţilor noastre în Hristos.
Paul Evdochimov spune că, Fecioara a luat-o înaintea umanităţii şi toţi o urmează. E prima care trece prin moartea  pe care Fiul ei a golit-o de forţă.
Maica Domnului înainte să se mute la cele veşnice a zis: ,,Şi când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog şi să mijlocesc pentru voi şi pentru toţi creştinii şi pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toţi credincioşii şi să-i întărească şi să-i ducă pe calea vieţii şi să-i întoarcă pe necredincioşi şi să facă din toţi o singură turmă a Bunului Păstor Care şi-a dat sufletul Său pentru oile Sale şi le cunoaşte, şi ai Săi Îl cunosc!”
O mariologie echilibrată, care, fondată pe texte explicite ale Bibliei, o aduce pe Maica Domnului, ca exemplu de realizare personală a îndumnezeirii în ,,comuniunea sfinţilor”.
 
Spicuiri   Master 2014
Bobeş Hampu Marioara







     

   

  Rolul Sfintei Fecioare în actul Întrupării Logosului

 Întruparea Logosului în viziunea Părintelui Stăniloae

Părintele Stăniloae arată căci  Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la început prin raţiunile lucrurilor, prin chipurile susţinute de raţiunile veşnice ale Sale, prin persoanele umane care prin raţionalitatea lor vie sunt chipuri ale ipostasului Însuşi, create cu scopul ca să gândească raţiunile lucrurilor împreună cu raţiunea divină personală într-un dialog cu ea.
 Logosul trebuia să se facă persoană vizibilă, palpabilă ca să poată fi înţeles şi văzut, El care era nevăzut necesita să se facă cunoscut prin orice gândire, sau prin orice cuvânt al Său. Actul întrupării a avut loc prin surprindere şi prin uimire: că Dumnezeu  devenea  trup; că Dumnezeu venea  în această viaţă pe care noi oamenii o trăim limitându-se în timp şi spaţiu pentru ca ochii oamenilor să-L poată vedea şi să nu moară . Cel ce a creat lumea a venit în centrul creaţiei Sale în aşa fel în cât aceasta să-L poată vedea şi cunoaşte. Iisus se naşte din iniţiativa Sa ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ca Cel ce se naşte ca om din Fecioara Maria prin faptul că ea este Născătoare de Dumnezeu, iar aceasta înseamnă că El se naşte pe cale supranaturală, din aceasta rezultă că El a fost Dumnezeu întrupat căci este fără de păcat şi că nici nu poate să păcătuiască.
Părintele Stăniloae spunea că Fiul lui Dumnezeu trebuia să se întrupeze, pentru ca şi trupul Lui să se împărtăşească de lipsa Lui de păcat. Leonţiu de Bizanţ afirmă faţă de concepţia nestoriană că toţi cei ce se află sub stăpânirea lui Dumnezeu se pot elibera de păcat prin simpla împlinire a legii. El vede în  cazul acesta ,,toţi am fi nepăcătoşi şi diavolul însuşi şi toţi am păzi legea, pentru că toţi ne aflăm sub stăpânirea lui Dumnezeu”.În realitate ,,trupul aparţinând păcatului, neputându-se prin fire îndreptăţi şi supune legii lui Dumnezeu, nu putea să se îndreptăţească şi să împlinească legea lui Dumnezeu decât prin împărtăşirea de firea nepăcătoasă, care este cea dumnezeiască”.
Despre lucrarea şi prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ,,înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi şi prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui; sau ”Cuvintele legii şi ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos”. În Vechiul Testament Cuvântul lui Dumnezeu se făcea prezent atât prin cuvinte cât şi prin fapte .
Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, înălţat întru slavă, S-a făcut de mai  înainte – mergătorul venirii Sale duhovniceşti, îndrumând sufletele prin propriile Sale cuvinte spre primirea luminoasei Sale veniri duhovniceşti.   
Orice persoană care doreşte să se dăruiască integral  lui Dumnezeu, trebuie să se elibereze de orice fel de pasiuni, de egoism şi de propriul său eu pentru a putea primi pe Dumnezeu integral ca persoană pentru a se regăsi în El deplin .
Se poate sesiza aici că Însuşi coborârea Lui Hristos ca Ipostas în Fecioara Maria şi începând să-Şi formeze trup din ea, cu împreună lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ţinut de ea în puritatea fecioriei până atunci, în puritatea totalei disponibilităţi pentru Dumnezeu, e curăţit şi de păcatul strămoşesc, pentru ca Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păcat şi sub legea naturală a naşterii în voluptate.
Părintele Stăniloae afirmă că dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuţie la întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, în El ca Ipostas al ei aceasta se datorează faptului că ea singură a adus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de la început „a sădit-o în om împotriva păcatului”.Prin aceasta „ea a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu şi pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el”. ,,Păcatul strămoşesc îl avea şi ea, dar în ea şi prin ea ,,omul... cu multă vigoare a arătat puterea sădită în el împotriva păcatului, ocolind prin cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin mărimea înţelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârşit. ”Prin frumuseţea ei a arătat lui Dumnezeu frumuseţea comună firii şi L-a mişcat spre iubirea oamenilor.  
Părintele Stăniloae precizează că în acest fel între chenoza Fiului lui Dumnezeu şi Întruparea Lui sau calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu e o  legătură internă, ca de altfel între toate implicaţiile Întrupării sau ale uniunii celor două firi într-un ipostas.Leonţiu de Bizanţ  leagă strâns de naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, sau de calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, chenoza Lui şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti. Numai pentru că Cel ce S-a Născut din Fecioara a fost Dumnezeu, a primit El însuşi pătimirile omeneşti, biruindu-le, şi a putut învia.
Fecioara Maria era dedicată în totalitate lui Dumnezeu, ea fiind  unită cu El, încă înainte ca El să desăvârşească unirea Lui cu ea, prin formarea firii Sale din firea ei. Pe Acela , pe care mai târziu avea să-i ofere trup din trupul ei şi astfel să-L arate ochilor tuturor, L-a desemnat în ea prin faptele ei. La „plinirea vremii”de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, contibuind şi umanitatea prin ea, făcându-se aptă lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre în Ipostasul Său, în vederea îndumnezeirii ei. 
Naşterea Lui Hristos din femeie la ,,plinirea vremii”s-a făcut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (cf Gal .4,5-6). Putem observa căci Fiul lui  Dumnezeu S-a făcut om nu numai prin creaţie, ci şi prin naştere, luând prin aceasta din firea noastră afectele şi coruptibilitatea de pe urma păcatelor, dar fără de păcat. Înţelegem prin acesta că  L-a pus sub legea acestor urmări, ca să le biruiască şi să scape pe toţi fraţii Săi de sub lege, ca din robii legii, să-i facă fiii liberi ai lui Dumnezeu. Astfel a făcut din chenoza acceptării pătimirilor mijloc de eliberare a păcatelor , de îndumnezeire şi de înfiere a noastră.
Părintele  Stăniloae  respinge cu tărie afirmaţia nestorienilor căci Hristos ar fi fost dus la templu pentru curăţirea Lui după lege, întrucât era om simplu, Leonţiu de Bizanţ declară că nu El avea trebuinţă de împlinirea acestei legi, ci fraţii Săi, pe care îi reprezenta.Căci El însuşi era adevărata curăţire a păcatului şi El a luat puterea legii.Căci pentru neputinţa legii, care era slabă prin trup, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea trupului păcatului; a desfiinţat şi a osândit păcatul în trupul Său împletit cu Dumnezeu, Hristos împlineşte toate dreptăţile trupeşte, ca să elibereze firea trupului de osânda legii şi de blestem şi să-l arate vrednic de vieţuire duhovnicească pe care i-a dăruit-o. Astfel Hristos împlineşte legea şi scapă de ea, ca urmare dureroasă supunându-se ei prin chenoză, deci şi prin naştere într-un trup supus afectelor şi a coruptibilităţii.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria, din care a luat trup omenesc ca să-l elibereze pe om din robia păcatului şi să-l ridice din nou la Dumnezeu. Zorii de realizare a mântuirii prin Iisus Hristos încep să se arate odată cu zămislirea şi naşterea suprafirească după trup a Mântuitorului din Sfânta Fecioara Maria.Prea Curata Fecioară devine acum Maica,după trup, a Domnului Iisus Hristos, Fiul rămânând unit cu Maica şi după naştere, cum rămâne veşnic unit şi cu Tatăl , cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi în acelaşi timp, solidară cu întreg neamul omenesc şi Maică a tuturor creştinilor căci prin naşterea din ea după trup a Mântuitorului, omenirea renaşte la o nouă viaţă, viaţa care deschide porţile spre mântuire şi fericirea veşnică; tuturor creştinilor li se oferă acum posibilitatea de îndumnezeire, după cum şi Sfânta Fecioară prin întruparea Fiului a fost ridicată mai presus de orice creatură şi îndumnezeită din clipa zămislirii.
,,Din Fecioara Maria Se naşte Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii omeneşti. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a făcut om, a nega că Iisus Hristos este Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-Se în acest scop şi persoană omenească. A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci  Fiul omului.De ce a pus Iisus Hristos atâta accent pe numirea Sa de Fiul omului? Dacă era numai om, aceasta era de la sine înţeles. El a insistat să se numească Fiul omului, pentru a arăta că, deşi e Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat Fiul omului El Însuşi. Numai întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El s-a făcut Fiul omului şi Fratele oamenilor şi prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har.Numai aşa Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a împărtăşit de pătimirile noastre şi de moartea noastră şi prin aceasta le-a biruit. Numai aşa a îndumnezeit firea omenească”.   
Părintele Stăniloae precizează că Dumnezeu nu a lăsat moartea doar numai ca  pedeapsă pentru păcat, ci şi ca mijloc de a se aduce lui Dumnezeu ca jertfă viaţa, pentru scăparea de moarte. Numai Hristos a învins prin puterea Sa moartea, jerfindu-se El, Cel fără păcat, pentru păcatul lumii întregi.
Există o strânsă legătură între naşterea din Fecioară şi între jertfa eficientă a lui Hristos, ca dovadă a iubirii lui Dumnezeu, deci a descoperirii luminii lui către oameni. 
Părintele Stăniloae menţionează că naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din fecioară a ridicat umanitatea la unirea maximă cu Dumnezeu şi a dat morţii, primită de El, caracter mântuitor, întrucât nu a suportat-o pentru păcatul Lui, deci din necesitate şi, deci, a putut-o învinge. Prin naşterea din Fecioară, Hristos s-a arătat că e Persoană dumnezeiască ce-şi asumă firea omenească şi prin această calitate se ridică deasupra legii generale  a naşterii oamenilor din unirea între bărbat şi femeie şi poate învinge legea morţii definitive.
  Spicuiri din lucrarea de licenţă 2012.