Cultul sfintelor icoane din Biserica primară până în zilele noastre
În veacul nostru, cercetări ştiinţifice privind originile şi caracteristicile artei creştine întreprinse cu metodă şi rară stăruinţă au dus la descoperiri de o excepţională însemnătate. Cercetările acestea au lămurit, probleme complexe şi îndeosebi, unele caractere ale artei medievale răsăritene.
Studiile pe care le-au efectuat cei mai pricepuţi ruşi în cadrul arhitecturii şi istoriei, picturile murale, icoanele şi manuscrisele cu miniaturi, opere de artă din sec. XI-XVII, lucrări de mare interes în Crimeea, Gruzia, Iviria şi Armenia Mică. Monumentele Ţărilor Române, Serbiei şi Bulgariei au solicitat, la rândul lor, atenţia istoricilor oferindu-le un material care a început să fie analizat şi bine cunoscut.[1]
Problema cea mai disputată este aceea legată de începuturile artei bizantine, Roma sau Constantinopol.
Orientul a fost arătat ca fiind izvorul formelor iconografiei. Rolul Constantinopolului şi al Romei au apărut, rând pe rând, de importanţă capitală sau de însemnătate secundară.[2]
Patria icoanei este Răsăritul. Iconografia este parte organică a Tradiţiei încă din primele veacuri, iar evoluţia ei se desfăşoară pe trei perioade: epoca justiniană (secolul al VI-lea), cu miracolul Sfânta Sofia, apoi urmează prima Renaştere bizantină (secolele al X- lea - al XII-lea) şi a doua Renaştere de sub Paleologi (secolul al XIV-lea), vârsta de aur a icoanei.[3]
Două tradiţii stau la baza artei creştine: tradiţia elenistică şi tradiţia orientală. Prima tradiţie evoluează în evul mediu la Constantinopol şi se întinde pe coastele Asiei, Salonicului, Macedonia occidentală, Ţara Românească, apusul Rusiei, Georgia şi Anatolia.
O a doua constatare priveşte existenţa unei arte bizantine profane care a evoluat paralel cu cea religioasă. Casele şi edificiile publice, monumentele întemeiate de împăraţi şi îndeosebi palatul acestora au fost, din vremea Romei, decorate, ca şi în Orient de altfel, cu picturi în mozaic, fresco, tempera sau anumite genuri de encaustică. Temele acestora, de ordin mitologic şi istoric, au fost organizate în vederea prea măririi suveranului. Picturile care s-au mai păstrat pe pereţi, sunt în regiunile mediteraniene şi asiatice şi ele sunt mozaicuri pavimentare. Unii cercetători au redus imaginea şi domeniul artei bizantine exclusiv la pictura religioasă, dar lămurindu-se şi unele particularităţi ale acesteia, căci arta profană i-a dăruit multe teme, ordine şi stil.[4]
Pictura de portrete, peisaje, compoziţie istorică, intimă şi socială foloseşte cadre de natură şi arhitectonice, exemple cum ar fi: cerul şi orizontul, mediul aerian şi lumina, figuri omeneşti , animale, copaci etc.
Limbajul prin care artistul foloseşte modele vii sau aspecte ale vieţii printr-un material durabil, este expresia unui studiu care urmăreşte să se facă înţeles prin transmiterea de idei, fapte complexe, simţiri de diferite grade de intensitate, senzaţii de culori şi de lumină.
Pictura este pictură indiferent că se numeşte pictură religioasă sau este de altă natură. Pictorii trebuie să cunoască «limbajul» şi mecanismul de funcţionare a fenomenelor care răsare din studiul atent al naturii. În schimb pictorii monumentelor au o altă ţintă urmărită, aceea de a decora monumente şi de a respecta «legea zidului» şi «scara».
Cadrele arhitectonice şi de natură, proporţiile figurilor, perspectiva culorilor sânt în funcţie de aceste condiţii ale temei. Icoanele şi miniaturile impun, la rândul lor, principii şi metode deosebite.Izvoarele sunt operele «Sfinţilor Părinţi», interpretările Sinoadelor, lucrările marilor liturgişti şi ale predicatorilor, imnurile liturgice, legendele şi istorisirile vieţii unora dintre personalităţile Bisericii.
Domeniul şi izvorul de inspiraţie au fost puse la îndemâna artiştilor de o disciplină purtând numele de iconografie.[5]
Iconografia înseamnă în mod explicit ştiinţa imaginilor. ,,Ceea ce cuvântul spune, imaginea ne arată în tăcere”, ceea ce am auzit spunându-se, am văzut, arată Părinţii celui de al şaptelea Sinod despre icoane.[6]
Cultul şi sfinţenia icoanei decurg din definiţia ei, din relaţia cu prototipul. Pentru că icoana poartă chipul prototipului, cultul adresat icoanei este un cult adresat prototipului; venerarea icoanei urcă la prototipul a cărui pecete este. Venerăm prototipul venerând icoana lui, din cauza asemănării lui, din cauza asemănării ipostatice a copiei cu arhetipul.[7]
Venerarea icoanei nu înseamnă a venera materia icoanei, ci efigia prototipului întipărită în materia chipului; Nu fiinţa icoanei este venerată ci efigia prototipului imprimată în ea, substanţa icoanei rămâne nevenerată. Deci, închinarea la icoane nu introduce deloc o altă închinare în afară de închinarea la prototip”.[8]
Originea icoanelor trebuie căutată în pictura caracteristică primelor veacuri ale creştinismului, mai ales în Egipt. Din arta helenistică s-a născut tradiţia atât de vie a portretului realist în arta egipteană şi coptă, atât de înfloritoare în veacurile I-IV, cunoscută azi mai ales prin frumoasele portrete de la Faiuma şi Antinoe. Cele mai vechi icoane făcute în Orient, reprezentând pe Maria sau pe Iisus, ca personaje istorice, aveau caracterul de viaţă expresivă, cu însuşiri realiste, aşa cum sânt chipurile de pe sarcofagele de la Faiuma. [9]
Cele mai vechi icoane legate direct de sursa lor egipteană şi coptă s-au realizat în Orientul Apropiat.
Icoana este o doxologie, care cântă şi străluceşte prin ea însăşi, şi nu are nevoie de dovezi care să-i scoată în evidenţă frumuseţea cea adevărată. Icoanele au un conţinut dogmatic şi de aceea nu sunt frumoase, cele care-s opere de artă, ci adevărul lor. O icoană nu poate fi niciodată ,,frumoasă”; frumuseţea ei cere o maturitate duhovnicească pentru a fi recunoscută ca atare.[10]
Iconografia este o artă sfântă şi solicită celui ce o zugrăveşte o viaţă curată plină de smerenie şi o condiţie esenţială de a nu se abate de la învăţătura Bisericii. Diferenţa dintre iconar şi artistul profan este colosal. Artistul profan îşi are izvorul inspiraţiei din interiorul său, care caută notorietatea, gloria şi egocentrismul care-l caracterizează. Artistul iconar îşi exprimă personalitatea ca fiu al Bisericii şi în comuniune cu ceilalţi. Iconarul care zugrăveşte icoane nu trebuie să uite căci talentul său vine de la Duhul Sfânt, care împărtăşeşte harisme fiecărui credincios, iar vocaţia trebuie pusă în slujba înfăţişării Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor pentru a fi cinstiţi prin icoane.[11]
Citându-l pe Florensky într-adevăr putem spune căci ,,iconografia este metafizica existenţei concrete”.[12]
Pe bună dreptate Pavel Florenski îşi pune câteva întrebări refreitoare la verdicitatea reprezentării icoanelor a pictorilor zilelor noastre. Evidenţiem câteva din aceste întrebări. ,,Dacă un scriitor teolog ar începe să istorisească viaţa Maicii Domnului, fără a ţine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul să se întrebe pe ce izvor s-a bazat? Şi dacă nu va primi un răspuns mulţumitor, nu va avea dreptul să-l acuze pe teolog de neadevăr? Atunci de ce să considere pictorul-teolog neadevărul drept un apanaj al său, pictându-o pe Maica Domnului? Căci dacă nimănui nu i-a trecut prin minte - oricât de noi ar fi valoarea şi calitatea romanului Renan – să-l citească în Biserică în loc de Evanghelie, nişte produse ale penelului de aceeaşi semnificaţie cu ,,Vie de Jésus” de ce să poată fi văzute în biserică, ba chiar să fie propuse unor acte de cult cuvenite icoanelor?”[13]
Se observă cu claritate căci icoanele nu au nevoie de argumente grafice ca să scoată în evidenţă Adevărul dumnezeiesc, ci prin ele însele fac să strălucească cunoştinţa slavei lui Hristos, pentru că Dumnezeu face să strălucească din întuneric lumina. ,,Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi care locuiţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1).
Dumnezeu a dat încă o confirmare Bisericilor împreună cu dumnezeiasca Liturghie. Care e aceasta? Reînălţarea sfintelor icoane prin culori, fiindcă în ele se văd relatate amănunţit de cei bine cinstitori toate cele ale înomenirii lui Hristos şi Dumnezeu începând de la venirea Arhanghelului Gavriil la Fecioara şi până la înălţarea Domnului la cer şi la a Doua Lui Venire.
Iconoclasmul şi apărătorii sfintelor icoane
Marea confruntare şi ultima doctrinară a avut-o Biserica cu iconoclasmul, aceasta însemnând distrugerea icoanelor, a fost o erezie împotriva cultului şi a cinstirii icoanelor, iar discipolii lor au fost numiţi iconoclaşti.
Porunca a II-a Decalogului (Ieşire, 20, 4-5; Deuteronom, 5,8-9) şi lipsa unor imagini concrete privind cinstirea lor în Noul Testament au dus la formarea unor direcţii iconoclaste, urmărind prin acestea eliminarea pericolului din Biserică a unei practici păgâne. Erezia a fost consecvent susţinută de împăraţii bizantini şi a episcopatului răsăritean, în perioadele 726- 780 şi 815 – 842, în cadrul Sinodului s-a pus fundamentul teologic şi hristologic al cinstirii icoanelor în anul 787. Cauzele declanşării crizei iconoclaste pot fi privite din mai multe unghiuri, pentru căci şi concluziile experţilor din domeniu sunt diverse. Din punct de vedere al reformei social politice şi economice, iconoclasmul a fost transpus prin puterea imperiului bizantin de a întări baza militară prin recrutarea de soldaţi din rândul monahilor şi a tinerilor, iar cea materială prin confiscarea averilor mănăstireşti şi bisericeşti. Această idee a fost susţinută de unii autori ca: S. Zampelios, C.N, Uspensky şi B.Brock.
Alţi istorici cred că iconoclasmul este o mişcare de factură pavliciană, sectă cu care a intrat în contact atât episcopatul din themele orientale ale imperiului cât şi suveranii bizantini, sau că a fost influenţat de unele calamităţi naturale sau de exagerări iconodule. Am putea admite că şi aceasta ar fi putut constitui un factor de influenţă asupra împăratului Leon al III-lea, dar cauza principală care a declanşat iconoclasmul a fost de factură religioasă şi anume greşita înţelegere a teologiei hristologice.[14]
Unii împăraţi de origine isauriană sau armeană au contribuit la apariţia iconoclasmului şi se aflau sub influenţa culturii monofizite. Monofizismul a fost curentul religios care a furnizat iconoclaştilor, direct sau indirect, materialul sau argumentele teologice.[15]
Un alt pretext de declanşare a mişcării iconoclaste a avut-o şi influenţa islamică. Islamiştii acuzau pe creştini de politeism şi idolatrie, din cauza doctrinei Sfintei Treimi şi a folosirii icoanelor în cult.
Câteva dintre vocile adversarilor creştini, care s-au făcut auzite la Sinodul de la Elvira, din Spania (300), scrisoarea lui Eusebie către Constantina, sora împăratului Constantin, declaraţiile lui Epifanie din Salamina, în Cipru lui Minacius Felix. Toţi aceştia s-au declarat împotriva imaginilor creştine, părinţii sinodali de la Elvira interzicând păstrarea acestora în biserici. La vremea aceea nici o voce nu s-a ridicat împotriva acestora pentru a se opune. Decizia sinodală de la Elvira împotriva cinstirii icoanelor canonul 36, a avut o influenţă limitată şi restrânsă în timp.
Vom trece în revistă câţiva împăraţi care au fost împotriva cultului cinstirii icoanelor şi au contribuit la declanşarea crizei iconoclaste.
Leon Isaurul (715-741) este primul împărat bizantin iconoclast de origine siriană, care a declanşat lupta împotriva icoanelor. El a impus primele măsuri de înlăturare şi distrugere a icoanelor din biserici şi locurile publice, pentru a nu mai putea fi cinstite de către norod. În demersul său a fost susţinut de un grup de câţiva ierarhi, foarte porniţi împotriva cultului icoanelor şi care aveau în fruntea lor pe Constantin de Nicolia, Toma de Claudiopolis şi Teodosie al Efesului[16].
Edictul emis de Leon Isaurul la anul 726, poruncea ca Crucea şi icoanele lui Iisus Hristos şi ale Maicii Sale, icoanele şi moaştele sfinţilor să fie ridicate din biserici, paraclise şi case particulare, distruse şi arse cu foc. Vasele sfinte şi frumoasele podoabe ale cărţilor sfinte sufereau aceiaşi anatemă.[17]
Acest edict a fost arătat mai întâi Patriarhului Gherman pe care l-a respins cu teamă, şi cu hotărâre i-a amintit împăratului de jurământul care l-a depus când a ajuns în scaunul patriarhal că nu va schimba nimic din tradiţiile Bisericii.[18]
Al doilea împărat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de către tatăl său de la vârsta de doi ani a trăit întreaga viaţă în medii iconoclaste.
El însuşi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregătind Sinodul de la Hiereia din 754 care şi-a arogat pretenţia de sinod ecumenic, deşi nu a îndeplinit toate condiţiile ne având acordul pentarhiei, adică acordul întâistătătorilor Bisericilor din Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim care reprezentau episcopatul şi credincioşii din afara imperiului. Sinodalii de la Hiereia au formulat o teorie ,,etică”[19] a icoanei: mai degrabă decât să zugrăvească trăsăturile trupului sfinţilor în icoane ,,neînsufleţite şi mute”, prin cultivarea virtuţilor sfinţilor credinciosul devine icoana vie a virtuţilor sfinţilor.
După o perioadă de la Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale, cât şi de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlănţuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toţi supuşii să jure că nu vor da cinstire icoanelor.
Persoanele care nu s-au supus acestei hotărâri au fost maltrataţi şi ucişi. Persecuţia s-a extins chiar asupra înalţilor demnitari imperiali care au fost înjosiţi şi umiliţi în public, orbiţi, exilaţi ori ucişi. Patriarhul Constantin, pe care împăratul îl numise la sinodul din 754, a fost înlăturat şi apoi torturat si executat.
Operele de artă religioasă au fost distruse şi înlocuite de scene care se inspirau din natură ori din expediţiile militare ale împăratului. Ura a mers atât de departe încât a depăşit hotărârile sinodului, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor şi a moaştelor de sfinţi, şi s-a extins asupra cultului Sfinţilor şi al Maicii Domnului.
Ştefan Stareţul mănăstirii Sfântul Auxenţiu, din apropierea Calcedonului a făcut o mărturisire în faţa împăratului Copronim, i-a arătat o monedă cu efigie imperială zicându-i: ,,Al cui este împărate, acest chip şi această inscripţie?” ,,Acest chip este al nostru, a răspuns împăratul”. Atunci Ştefan a aruncat-o jos şi a călcat-o în picioare. Şi apoi curajosul mărturisitor a strigat: ,,Dacă cineva merită pedeapsă că a călcat în picioare chipul unui prinţ muritor, ce pedeapsă li se cuvine celor ce calcă în picioare şi aruncă în foc chipurile lui Hristos şi al Maicii Sale Maria?”. Împăratul înfuriat a poruncit să-l lege cu funii de picioare şi gloata l-a târât pe străzi până ce din trupul lui nu a mai rămas decât bucăţi.[20]
Sub domnia lui Leon al IV-lea (775-778), a însemnat o perioadă de tranziţie spre restabilirea cultului icoanelor. Deşi ataşat tradiţiei iconoclaste, ca fiu al împăratului Constantin Copronimul, nu a ezitat de altfel să arunce în închisori chiar înalţi demnitari ai epocii respective, dar datorită soţiei sale Irina a fost mai uşor îngăduitor, ea fiind o iconodulă educată în Athena, cea care avea să restabilească împreună cu patriarhul Tarasie cultul icoanelor la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).
Constantin al VI-lea (775-797) şi-a izgonit soţia sa Maria Armeanca şi s-a căsătorit cu Teodota, cerând patriarhului Tarasie să oficieze slujba ceea ce patriarhul a refuzat, iar slujba a oficiat-o Iosif preotul econom al Patriarhiei. În anul 797 moare, fiind victima unui complot, de care mama sa nu a fost străină. Patriarhul Tarasie a împăcat pe monahi şi a caterisit pe preotul Iosif.
În anul 784 urcă pe scaunul patriarhal secretarul imperial Tarasie. Acesta a condamnat hotărârile sinodului de la Hieria, cerând concomitent ţinerea unui sinod ecumenic pentru restabilirea cultului icoanelor[21]. Toate cele opt sesiuni ale Sinodului Ecumenic VII a fost condus de patriarhul Tarasie.
După această dată, a fost o perioadă de linişte, după care în anul 815, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofiţer distins prin calităţile sale militare şi deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, dezlănţuie o a doua fază a persecuţiilor împotriva icoanelor. El cere patriarhului Nichifor I (801-811) să ridice icoanele din biserică mai sus pentru a nu fi sărutate de credincioşi. Însă patriarhul nu a fost de acord cu această propunere, şi în urma acestui refuz în martie 815 a fost exilat.
În acelaşi an se ţine un sinod iconoclast la Sfânta Sofia (Constantinopol) care pe parcursul celor trei sesiuni vor reînvia hotărârile sinodului de la Hieria, condamnat de Sinodul VII Ecumenic. Persecuţiile sub Mihail al II-lea (820-829) au fost mai moderate, cerând o conciliere între iconoclaşti şi iconoduli, dar credincioşii conduşi de Teodor Studitul s-au opus.
În 829 se urcă pe tron Teofil şi sub domnia sa începe prigoana contra iconodulilor cu mai multă râvnă. Acest Teofil a dat la osânde şi pedepse groaznice pe mulţi dintre Sfinţii Părinţi. După ce şi-a săturat cruzimea timp de doisprezece ani, s-a îmbolnăvit de o boală grea; când era aproape de moarte îşi deschidea atât de mult gura încât i se puteau vedea mădularele. Soţia sa împărăteasa Teodora era atât de copleşită de durere, a adormit şi a visat pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci în braţe, înconjurată de îngeri strălucitori care loveau şi îşi băteau joc de Teofil, bărbatul ei. Teofil venindu-şi în simţire a strigat:«Vai de mine ticălosul: Din pricina sfintelor icoane sânt bătut». Împărăteasa Teodora a pus la căpătâiul lui Teofil o icoană a Născătoarei de Dumnezeu şi s-a rugat, şi au încetat durerile soţului ei, apoi a adormit. (Sinaxar, Triod, p.184).
Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843 a fost convocat de patriarhul Metodie. Sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, restabilind cultul icoanelor şi rostind anatema asupra tuturor iconoclaştilor[22], rămânând definitiv sărbătoarea cinstirii icoanelor care se prăznuieşte în fiecare an în prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti, ca nu cumva să cădem din nou în aceiaşi rătăcire. Această erezie iconoclastă a durat 116 ani.
Perioada iconoclastă (726-843), cu toate disputele ei dogmatice, a fost una de consolidare şi codificare a ritului bizantin, după cum indică şi Tipiconul Marii Biserici a Constantinopolului, o reglementare şi descriere în amănunt a principalelor probleme legate de celebrarea cultică datând din secolul 10.[23]
Începutul perioadei patristice a fost determinat, în prima fază, lupta Bisericii de a apăra cultul icoanelor.
Învăţătura Bisericii formulată de Sfinţii Părinţi la Sinodul VII Ecumenic (Niceea 787) este într-o formă concentrată în condacul glas 8: ,,Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se; şi chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul”, din Duminica Ortodoxiei, zi stabilită de a sărbători biruinţa Bisericii asupra iconoclasmului. (Triod, p.183.)
De la originile cultului icoanelor putem observa că asemenea evreilor, creştinii au refuzat imaginile cu subiect religios în primele două secole ale erei noastre. Dar această afirmaţie, care nu se bazează decât pe absenţa unor imagini creştine cunoscute ca datând din veacurile I şi al II-lea, va putea fi într-o zi părăsită, cu ocazia unor descoperiri arheologice neaşteptate.[24]
Textele pe care filologii le atribuie secolului al II-lea, dintr-o Viaţă apocrifă grecească a apostolului Ioan, în care este vorba despre un portret al apostolului pe care-l deţine unul din discipolii lui. Deţinătorul portretului îl trata cu veneraţie: aşezat pe o masă specială, era flancat cu două lumânări aprinse [25], deci putem să facem o legătură între cultul portretului împăratului domnitor, datând din epoca păgână când veneraţia portretelor suveranului şi a împărătesei, erau răspândite în tot statul roman, exemple cum ar fi: palat sacru, însemnele puterii împărăteşti şi scrierile sacre, care tocmai acest model a fost urmat de creştini, începând cu perioada lui Constantin fără a fi legat de idolatrie şi lovită de interdicţie.
Cultul relicvelor a avut o importanţă deosebită în contribuţia şi formarea cultului imaginilor, adică a icoanelor .
Obiectele precum relicvele, vasele liturgice, Evanghelia şi cutiile în care erau păstrate relicvele fiind, împodobite cu imagini religioase, au fost cinstite ca atare pentru că în gândirea creştinilor din Antichitate orice contact al prototipurilor, deveneau sacre şi le transformau în obiecte de cult.
Ruptura, în istoria cinstirii icoanelor în Bizanţ, se întrevede mai degrabă, între epoca în care cultul imaginilor de intensitate inegală şi dirijat de clerul local şi de populaţie, era o problemă de pură pietate – timp în care creştinii rămân divizaţi în cea ce priveşte practica imaginii religioase – şi perioada care începe odată cu secolul al VI-lea, atunci când guvernul din Constantinopol a inclus acest cult în repertoriul său oficial şi l-a pus în slujba sa.[26]
Intervenţia puterii imperiale din Constantinopol, a decis să facă o afacere de stat această problemă a icoanei şi a cultului ei.
Constatăm cu stupoare cum au stat lucrurile în acele vremuri atât printre creştinii iconoduli cât şi iconofili. Acest fel de a vedea lucrurile nu au dat naştere unei înfruntări nici din partea Bisericii.
Nu se mai auzise până la acea vreme ca un împărat să apeleze la puterea unei icoane, aşa cum au făcut împăraţii de la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea.
În Biserica primară nu s-au pictat icoane cu chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului şi nici al Sfinţilor Lui, pentru căci creştinii aveau o antipatie faţă de icoane, ei încă aveau acea trăire în Hristos încât prezenţa Lui era vie în conştiinţa lor şi nu aveau nevoie ca chipul lui Hristos să fie zugrăvit în icoană.
Deşi pictarea icoanelor lui Hristos şi a Sfinţilor nu a reprezentat nici un pericol pentru Biserică, căci arta iconografică transmite aceleaşi adevăruri de credinţă, propovăduite prin cuvânt. [27]
Iconoclasmul se atinge şi de Întruparea Mântuitorului Hristos, loveşte în acelaşi timp icoana, starea monastică, cultul sfinţilor şi maternitatea divină a Născătoarei – Theotokos. ,,Nu împotriva icoanelor lupţi, ci împotriva sfinţilor” a spus Sfântul Ioan Damaschin[28] împăratului Leon al III - lea.
Părinţii care au fost implicaţi în lupta de apărare a icoanelor au fost numeroşi, dar mă voi referi la câteva mari nume care s-au evidenţiat în această încercare, Sfântul Ioan Damaschin (650-730), Sfântul Teodor Studitul (751-826), Sfântul Nichifor Mărturisitorul (750-828) şi Sfântul Patriarh Metodie. Să-i reamintim şi pe cei doi mari apărători ai icoanelor Patriarhul Gherman I al Constantinopolului, călugărul Gheorghe din Cipru care împreună cu Sfântul Ioan Damaschin fiul lui Mansur au fost anematizaţi de sinodul din 754 care au fost găsiţi vrednici de condamnat, iar Sinodul de la Niceea (787) le-au ridicat această anatemă şi de aici înainte să fie celebraţi solemn. Ei fiind primii conducători ai apărătorilor icoanelor în timpul primei perioade a iconoclasmului.[29]
Deşi doctrina patriarhului Gherman cu privire la Sfintele Icoane şi la legimitatea cultului lor nu este aşa de evoluată, ca cea a Sfântului Ioan Damaschin sau a Sfântului Teodor Studitul, dar este foarte importantă şi remarcabilă, căci este ,,prima voce a tradiţiei care ia atitudine împotriva noutăţilor iconoclaste”[30]
Sfântul Gherman răspunde iconoclaştilor, şi episcopului Constantin al Nacoliei care susţine ideile iconoclaste privind porunca a doua a Decalogului: ,,să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici un lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (Ieşire 20, 4), tălmăcind textul din (Levitic) 20, 4; ,,că adorarea, credinţa şi cultul creştinilor se aduce numai unuia şi singurului Dumnezeu, precum este scris să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-i slujeşti”[31]
Sfântul Ioan Damaschin trăia în Siria, ţară sub stăpânire arabă, el nu avea de ce să se îngrijoreze de mânia bizantinilor. A contribuit foarte mult la întărirea credinţei şi a ferit de loviturile ereziei cele trei patriarhate: Antiohiei, Ierusalimului şi al Alexandriei, în timpul domniilor lui Leon Isaurul şi Constantin Copronim.
,,Eu nu cinstesc materia, spunea Sfântul Ioan Damaschin, ci pe Creatorul materiei care s-a făcut materie pentru mine şi care a binevoit să locuiască în materie şi să realizeze mântuirea prin intermediul materiei”.[32]
Teodor Studitul s-a aruncat în luptă cu toată puterea, combătând erezia iconoclastă cu cuvântul, prin opere scrise şi prin fapte.
Iată ce spune într-o adunare publică Teodor Studitul împăratului Leon Armeanul: ,,Treburile bisericeşti sunt în sarcina preoţilor şi a teologilor; împăratul are în grijă treburile cele din afară. Aşa zice Apostolul: ,,Dumnezeu a rânduit în Biserica Sa întâi pe Apostoli apoi pe prooroci şi pe învăţători şi nicăieri nu vorbeşte de împăraţi. Deci celor dintâi li se cade să ia hotărâri privitoare la dogmele credinţei, iar datoria voastră este de a-i asculta şi nu de a uzurpa funcţiunea lor”[33]
Teodor Studitul le răspunde iconoclştilor care la începutul creştinismului nu vedeau în icoană nici un fel de justificare:
,,Hristos nu a poruncit să scriem nici cel mai neînsemnat cuvânt. Şi totuşi, chipul Său a fost conturat de Apostolii Săi şi păstrat până astăzi. Or, ceea ce este reprezentat pe deoparte cu cerneală şi hârtie, este reprezentat în icoană prin diverse culori sau printr-un alt material”.[34]
Sfântul Metodie s-a născut în Siracusa din părinţi foarte bogaţi, în a doua jumătate a veacului opt, probabil către anul 770. El a suferit grele pedepse pentru apărarea icoanelor, a fost aruncat în închisoare bătut şi chinuit, apoi transferat în insula Sfântul Andrei împreună cu un alt condamnat, a fost închis într-un mormânt în condiţii greu de imaginat, mai venea din când în când un trimis al împăratului să vadă dacă se leapădă de icoane. Metodie i-a răspuns: ,,Sunt gata să rabd o mie de morţi, decât să gândesc măcar la cea mai mică necinste faţă de Crucea şi de Icoana Mântuitorului şi Dumnezeului meu”. Metodie a stat în această închisoare aproape şapte ani, apoi a fost eliberat de împăratul Mihail care era aproape pe moarte, dând libertate tuturor prizonierilor.[35]
În anul 842 după moartea împăratului Teofil, împărăteasa Teodora a restabilit în chip solemn cinstirea Sfintelor Icoane. A izgonit pe patriarhul iconoclast Ioan Lecanomantul, cu tot clerul său şi pe scaunul patriarhal l-a suit pe Sfântul Metodie. Acest patriarh iconoclast Ioan Lecanomantul nu s-a lăsat uşor detronat, ci a încercat prin metode mai puţin raţionale să acuze pe noul Patriarh Metodie de desfrânare, plătind cu aur o desfrânată şi martori mincinoşi ca să-l acuze de această fărădelege. În faţa tuturor celor care-l judecau Metodie nu a răspuns nici un cuvânt, dar pentru onoarea Bisericii Ortodoxe şi totodată a sa, el a recurs la suprema umilinţă. El a început să se dezbrace şi să se arate pieptul brăzdat de cicatrice în toate direcţiile şi adânci, care arătau rănile suferite pentru credinţă. Atunci nevinovăţia a fost constatată şi femeia vinovată a fost silită să mărturisească adevărul.[36]
Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, care a fost prigonit de către iconomahi pentru devotamentul său faţă de dreapta credinţă, despre icoană, defineşte astfel lucrarea picturii: ,,Pictura arată înfăţişarea trupească a celui pictat, redând chipul şi forma lui întipărită, precum şi asemănarea lui.”[37]
După cum afirmă André Grabar, Biserica bizantină a dorit să prezinte suprimarea ereziei iconoclaste ca pe o victorie generală a ortodoxiei, şi adaugă în continuare : ,,ca pe o victorie definitivă a adevăratei credinţe”.[38]
Ceea ce arată şi mărturiile contemporane ale lui Fotios: victorioasă asupra iconoclasmului şi întărită prin deciziile celor şapte Sinoade ecumenice, Biserica se află în posesia cunoaşterii depline a credinţei ortodoxe. Nu se va mai putea adăuga nimic şi nici elimina ceva fără ai altera perfecţiunea, armonioasă asemeni unui chip frumos.[39]
Sfinţii Părinţi au adus argumente solide privind diferenţele dintre idol şi ceea ce reprezintă icoana ,,un idol este expresia inexistentului, ficţiune, aparenţă, neant”.[40]
Spicuiri din Disertatie
[1] I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Editura Meridiane , Bucureşti , 1973,p .19.
[2] Ibidem, p.19.
[3] Paul Evdochimov, Arta Icoanei o teologie a frumuseţii,..., p.146.
[4] Ibidem,p.20.
[5] Ibidem, p.48.
[6] Paul Evdochimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, …, p.11.
[7] Sebastian Nazâru, Sfântul Theodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, Editura Omonia, Bucureşti, 2008, p.184.
[8] Antirrhetikos III,3,2;col. A, apud Sebastian Nazâru, Sfântul Theodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, ... p.185.
[9] Corina Nicolescu, Icoane Vechi Româneşti, Ediţia a II-a revăzută, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p.7.
[10] Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr.Irineu Ioan Popa, Arhiereu-Vicar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1996,p.235.
[11] Jean-Claude Larchet, Iconarul şi Artistul, trad.Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p.123-124.
[12] P.Florensky L´icône, în Contacts,1974, nr.4,p 325, apud Pr Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p118.
[13] Pavel Florenski, Iconostasul, traducerea de Boris Buzilă, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p.236.
[14] Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 264-265.
[15] Jean Meyendorff, La crise iconoclaste, în Initiation à la Thèologie byzantine, Paris, 1975, p.59-60, apud Pr, drd, Nechita Runcan, Personalităţi bisericeşti ortodoxe în mişcarea pentru apărarea icoanelor din preajma şi după Sinodul al VII-lea Ecumenic, în Revista Studii Teologice, seria a-II-a, anul XLII, nr.3, Mai-Iunie, 1990, p. 62.
[16] J. Tixeoront, Histoire des dogmes dans l’antiquité chretienne, vol.III, (430-800), Sixieme edition, Paris, 1992, p.456, apud Pr, drd, Nechita Runcan, Personalităţi bisericeşti ortodoxe în mişcarea pentru apărarea icoanelor din preajma şi după Sinodul al VII-lea Ecumenic,…, p.63.
[17] Bernardin Menthon, Sfinţii şi Mănăstirile din Olimpul Bitiniei, trad din limba franceză de Protosingelul Pretoniu Tănase, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p.9.
[18] Ibidem, p.9.
[19] Milton V, Anastos, ,,The Ethical Theory of Images Formulated by the Iconoclasts, in 754 and 815”, Dumbarton Oaks Papers,8 (1954), pp. 151-160, apud Sebastian Nazâru , Sfântul Theodor Studitul sau datoria de a mărturisi, ..., p.37.
[20] Bernardin Menthon, Sfinţii şi Mănăstirile din Olimpul Bitiniei, …, p.10.
[21] C. Emereau, Iconoclasme, în Dicţionnaire de Théologie Catholique, Tome VII premiére partie, commencé sous la direction de A Vacant, E Mangenot continué sous celle de E. Amann, Paris, 1927, col 585, apud Pr. Nechita Runcan, …, p.64.
[22] Pr. Prof M.P.Şesan, Iconoclasmul , Sinodul VII ecumenic de la Niceea, din 787 în IBU, vol I, Ebitura IBMOR, Bucureşti, 1975, p.314-315, apud , Pr. Nechita Runcan , …,p.65.
[23] Le Typicon de la Grande Église:Ms.Sainte Croix no.40, X siècle, introduction, texte critique,traduction et notes, 2vol.I.Mateos (ed), Roma, 1962-1963, apud, Conf.Dr.Ciprian Streza, ,,Sfânta Liturghie- Taina întâlnirii personale a omului cu Dumnezeu” , în ORTODOXIA, iulie – septembrie, nr 3/2012, Bucureşti, p.106.
[24] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Dosarul Arheologic, Traducere, prefaţă, note de Daniel Barbu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, p.31.
[25] Ibidem,p.31.
[26] Ibidem,p.34.
[27] Pr.Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, …, p.257.
[28] P.G. 94,1249, apud Paul Evdochimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, …, p.146.
[29] Christoph Schönborn, Icoana lui Hristos, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 175.
[30] V, Grumel, L’iconologie de Saint Germain, patriarche de Constantinopole, în Echos d’Orient, t 21 Paris 1992, p.166, apud, Episcop Vicar Visarion Răşinăreanu , Logos şi Cultură, Editura Anestis, Sibiu, 2005, p.17.
[32] Despre cultul Sfintelor Icoane, I, 16m P.G. 94,col. 1245 AC, apud Michel Quenot, Icoana fereastră spre absolut, traducere Pr Vasile Răducă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.30.
[33] Bernardin, Menthon, Sfinţii şi Mănăstirile din Olimpul Bitiniei,…, p.168.
[34] Prima respingere, cap, X, PG. 99,340 D, apud Michel Quenot, Icoana fereastră spre absolut,…, p.31.
[35]Bernardin, Menthon, Sfinţii şi Mănăstirile din Olimpul Bitiniei,…, p.200.
[36] Ibidem, p.203.
[37]Antirrh.II, PG 100,357D, apud Georgios Kordis, Herotypos Teologia icoanei după Sfinţii Părinţi, traducere din limba greacă de Mihai Coman şi trad, fragmentelor din greaca veche Cristina Costena Rogobete, Ediţie îngrijită de Octavian Gordon, Editura Bizantină (f.a).
[38] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, traducere Daniel Barbu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, p.358.
[39] Fotios, scrisoare pastorală către regale bulgar Boris Mihail ,proaspăt convertit : Migne, P.G.,102,632. Cf, un alt text (o scrisoare) a lui Fotios, de o inspiraţie asemănătoare:Dvornik, l.c., pp.94-95, apud André Grabar, Iconoclasmul bizantin,…, p.358.
[40] Teodor Studitul, P.G.99, 180;Teodoret, P.G. 80, 264, apud Paul Evdochimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, …, p.176.
