Biserica

Biserica locaş de întâlnire a omului cu Dumnezeu

 Cuprins:

Monografia Parohiei V din cadrul Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” Făgăraş

 Biserica  locaşul desfăşurării Liturghiei

a.       Liturghia în secolul al II-lea

b.       Didahia celor 12 Apostoli

c.       Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Spicuiri.

MONOGRAFIA PAROHIEI FĂGĂRAŞ V 

Protopopiatul Făgăraş I Jud. Braşov Preot Protopop. Dobrea Marcel

Pisania: 

,,Cu ajutorul lui Dumnezeu şi jertfele credincioşilor s-a zidit această Sfântă Biserică cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului". Între anii 1987-1990 preoţi fiind pr.Aurel Popa şi pr.Ioan Lungoci. Lucrările de pictură au fost executate  în tehnica frescă de pictorul Vasile Carp între anii 1997-1999. În timpul păstoririi Înalt Prea Sfinţitul Dr.Antonie Plămădeală. Parohi fiind pr. Ioan Lungoci şi pr.Ioan Minu." 

 Parohia Făgăraş V este situată pe teritoriul Cartierului Florilor, partea de Vest a Municipiului Făgăraş.

Parohia Ortodoxă Română Făgăraş V a fost înfiinţată în şedinţa Consiliului Arhipiscopesc Sibiu la data de 01-10-1976 cu nr. 6363/1976, preot paroh fiind numit Preot Aurel Popa slujind în capela mortuară din cimitir, str.Macului nr.4, Făgăraş.

În 20 ianuarie 1977 Preotul Popa Aurel şi Consiliului Parohial au hotărât construirea Sfântului Altar în exteriorul capelei mortuare pentru a mări

spaţiul din interior.

În 21 mai 1978, Mareş Emilian a fost ales epitrop I.

În 18 februarie 1981 s-au făcut intrări separate în capela şi în casa mortuară şi Preot Aurel Popa au luat împreună cu Consiliul Parohial în discuţie propunerea pentru construirea unei biserici, înaintând Î.P.S. Antonie un memoriu în care se arată că în Făgăraş sunt numai două biserici ortodoxe.

Maghiarii şi saşii au biserici adevărate catedrale. Unele secte neoprotestante au 4 case de rugăciune.

Probabil că nu au primit răspunsul dorit, pentru că în 6 ianuarie 1985 Pr.Aurel Popa şi Consiliul Parohial au discutat înbunătăţirea locaşului de cult:

-          s-a primit aprobare de principiu;

-          consolidarea acoperişului cu placă rotundă de beton;

-          ziduri şi geamuri noi;

-          să se întocmescă Deviz de lucrări

În 30 martie1985 s-a primit aprobarea Devizului privind reparaţiile necesare la Capela Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Făgăraş. Devizul a fost întocmit de G.I.G.C.L.Braşov în valoare de 376,000 lei.

             În 7 martie 1987, Adunarea Parohială  aprobă lucrările din Devizul aprobat cu nr.261 din 5.12.1986 al Consiliului Judeţean Braşov când s-au eliberat şi autorizaţia pentru lucrările din Deviz. 

 În 8 aprilie 1987, Inginerul Patroi Octavian de la seviciul tehnic al Arhipiscopiei Sibiu a venit cu o propunere salvatoare: să se renunţe la subziduri şi la alte reparaţii la clădirea Capelei vechi şi să se facă noi fundaţii din beton şi ziduri noi în exteriorul Capelei, pereţi de 45cm grosime din cărămidă, iar bolţile din beton armat.

 În  17 mai 1987 s-a aprobat Devizul pentru lucrările propuse de Inginerul Patroi Octavian.

Casa mortuară a fost mutată în casa paznicului cimitirului cum era cunoscută de făgărăşeni, unde s-a construit actuala capela mortuară a Municipiului Făgăraş.

În 2 iunie 1987 Pregătirea şantierului pentru executarea lucrărilor din Devizul aprobat.

 În 9 iunie 1987  Pr. Aurel Popa şi Consiliului Parohial, au hotărât ca lucrările să fie conduse de Arhitect Moldovan Gheorghe.

Construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului a început în 11 iunie 1987 într-o zi de joi din săptămâna de după Rusalii.

Construirea actualei biserici s-a făcut cu foarte mare rapiditate, datorită situaţiilor grele din vremea aceea.

Acesta reiese din faptul că în 20 octombrie 1987, biserica era deja construită, pentru că la data amintită (20 octombrie 1987), era executată instalaţia de încălzire era executată de Iftimie C.

În 12 martie 1988 Devizul pentru pictură a fost aprobat de Arhepiscopia Sibiu.

La 1 septembrie 1988  încheierea lucrărilor de tencuieli, finisări, mozaicuri.

În 16 aprilie 1989 se aprobă Devizul pentru Turnul Clopotniţa.

Biserica Adormirea Maicii Domnului are plan de navă compartimentată astfel:

 Sfântul Altar are o bază în exterior semioctogonală şi boltire semicolată.

Naosul are o bază dreptunghiulară acoperit cu o placă semirotundă, stil bolta sprijinită pe pereţii exteriori.

Pronaosul este de dimensiuni mai reduse, deasupra căruia este cafasul.

Tinda are intrarea în Sfânta Biserică, în partea dreaptă sunt scările pe care se ajunge în cafas, iar în partea stângă la intrarea în Tindă este mormântul Preotului Aurel Popa ctitorul Sfintei Biserici.

Acoperişul Bisericii şi al Turlei au fost executate din solzi de tablă de aluminiu de fraţii Ioan şi Nicolae Bârsan care au executat şi băncile în formă de amfiteatru în cafas.

Pavimentul este din parchet.

Vitraliile 12 la număr au fost executate de pictorii Barabaş şi Broscăţean din Bucureşti.

Iconostasul şi stranele sculptate în lemn de stejar au fost executate de Armanu Virgil din Grumăzeşti, judeţul Neamţ.

Pictura în frescă din interiorul Bisericii a fost executată între anii 1997-1999 de pictorul Vasile Carp din Bucureşti.

În anul 2005 pictorul Maxim Viorel din Târgu-Mureş a executat cele 57 de iconiţe în mozaic în exteriorul Bisericii.

Preoţii slujitori ai Parohiei Făgăraş V: Preot Aurel Popa 22 august 1976-21 mai 1991. Realizarea pastoral misionară cea mai importantă a Pr. Aurel Popa a fost construirea acestei Biserici în anul 1987.

Preot Minu Ioan de la 1 decembrie 1991, Parohia Făgăraş Vşi Pr. Lungoci Ioan la Parohia Făgăraş VI.

Epitrop : Mareş Emilian, Vijoli Teodor şi Matic Gheorghe.

Cântăreţi: Greavu Gheorghe, Streza Nicolae şi Rusu Eugen, persoane care au trecut la cele veşnice. Iar în prezent în funcţia de cântăreţ la Parohia Făgăraş V este Hampu Marioara absolventă a  Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna, Sibiu şi Masterand în Teologia Practică a aceleiaşi Facultăţi, , iar la Parohia Făgăraş VI Ciolacu Corina absolventă a Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” Sibiu şi Masterand în Teologia Practică.

Construirea acestei  Biserici, pictura interioară şi exterioară precum şi celelalte lucrări au fost executate din donaţii benevole.

Biserica a fost sfinţită în 4 septembrie 2005, de P.S. Visarion episcop vicar Sibiu, şi P.S. Daniil de la Vârşeţ, protopop la vremea aceea fiind Pr. Ciocan Ioan.

În data de duminică 12 martie 2006 şi în data de duminică 31 iulie 2008 Î.P.S. Dr Laurenţiu Streza a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”.

Noi, preoţii slujitori în această Sfântă Biserică de la Parohiile V  şi VI ne rugăm pentru ctitorii şi binefăcătorii sfântului locaşului acestuia: ,,sfinţeşte-i pe cei care iubesc frumuseţea Casei Tale”.

Făgăraş. 31 martie 2014

Preot Minu Ioan.

Cântăreţ bisericesc Hampu Marioara, Parohia Făgăraş V.

Date din arhiva Parohiei şi date oficiale ale Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului”, cu adausuri care au fost omise de către preotul paroh, cu sau fără intenţie.

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” este una din cele mai frumoase biserici din oraşul Făgăraş, situată pe strada Macului, nr 4, care adăposteşte la sânul ei pe credincioşii care-i calcă pragul, şi pe cei care au trecut la cele veşnice, fiind construită în Cimitirul oraşului, de aceea se mai numeşte în termen popular şi ,,Biserica din Cimitir”.

Biserica locaşul desfăşurării  Liturghiei

Liturghia în secolul al II-lea 

Provenienţa termenului de liturghie vine din limba greacă care înseamnă lucrare publică. Termenul liturghie este folosit de foarte multă vreme, iar datorită Septuagintei primeşte înţeles religios pentru a arăta funcţia preoţilor şi a Leviţilor Legii Vechi privind cultul religios de la Templu. Cu acelaşi înţeles folosim termenul de liturghie şi în Noul Testament.

Totalitatea serviciilor divine din antichitatea creştină, este ceea ce se înţelege astăzi prin cult şi prin slujirea preoţească în general. Liturghia este slujba sfântă a Legii Noi şi a împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Daruri[1].

 La începutul secolului II privind ritualul liturgic, unele scrieri întăresc constatările făcute despre fiinţa Liturghiei din veacul apostolic, încheiat odată cu dărâmarea templului din Ierusalim, eveniment care a marcat ruptura definitivă dintre Templu şi Biserică[2].

Sfânta Liturghie este un ansamblu de elemente  formate din cultul Cuvântului, adică   Liturghia Catehumenilor şi celebrarea Sfintei Euharistii. Ambele au la bază cultul divin al   sinagogii, care era un cult divin al Cuvântului[3]

 Expresii folosite pentru liturghie în perioada apostolică: ,,frângerea pâinii” (FA. 2, 42), ,,Cina Domnului” (I  Cor. 10, 21), ,,paharul binecuvântării” (I Cor. 10, 16),  ,,paharul Domnului” (I Cor. 11, 26), iar expresile folosite pentru liturghie în secolul al II-lea: ,,ofrandă”, ,,Euharistie sau  mulţumire”, ,, jertfă sau sacrificiu”.

  Sfântul Simion al Tesalonicului afirmă că Sfânta Liturghie a fost săvârşită de către  Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină când a  instituit Sf. Euharistie, ,,temelia şi sâmburele” cultului  Creştin.

,,Iisus luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis: Luaţi, mâncaţi acesta este  Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat  zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele  Meu al Legii celei Noi care pentru mulţi Se varsă spre  iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26 - 28). ,, Aceasta faceţi  întru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19 şi I Cor. 11, 24).  După moartea şi Învierea Domnului, ,,frângerea  pâinii” a devenit semnul cunoaşterii de către Apostoli al Domnului cel înviat fapt ce reiese din călătoria  lui Hristos cu cei doi ucenici  spre Emaus  (Lc. 24, 30)

 Locul desfăşurării Liturghiei în acest secol apostolic, aceasta se săvârşea detaşat de cultul iudaic şi anume în case particulare: casa Acvilei şi a  Priscilei, încăperea de sus din casa mamei lui Ioan  Marcu (FA 1, 13), etc. Această săvârşire a, ,,frângerii  pâinii” în locuri retrase demonstrează folosirea încă de  timpuriu a disciplinei arcane de către creştini, adică faptul că ei săvârşeau Liturghia departe de ochii  iudeilor şi ai păgânilor.

Din secolul al II-lea ritualul Sfintei Liturghii se  îmbogăţeşte şi totodată Euharistia începe să facă parte din tainele de iniţiere administrate simultan neofitului. Cea mai concludentă descriere a ritualului euharistic o  găsim la Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful . În  Apologia I Sfântul Justin, în capitolele 65 – 67 descrie  de două ori ritualul euharistic: prima dată descrie Liturghia  batismală, fiind prefaţată de ritualul de iniţiere creştin (cap. 65), a  doua oară descrie Liturghia săvârşită în adunările duminicale (cap. 67), iar între ele intercalează o scurtă explicare din punct de vedere dogmatic a semnificaţiei Sfintei Euharistii. (cap. 66)[4]

Analiza pasajelor de interes liturgic şi descifrarea sensului epiclezei euharistice  Aceste pasaje de interes liturgic din scrierile Sfântului Iustin permit alcătuirea unei succinte, dar relevante scheme a Liturghiei creştine primare: 

1. Citiri din Sfânta Scriptură, din scrierile Apostolilor şi ale Profeţilor (c. 67); 

2. Omilia proestosului; 

3. Rugăciune comună a tuturor credincioşilor, pronunţată de aceştia stând în picioare; 4. Sărutarea păcii (c. 65); 

5. Aducerea proestosului a pâinii şi a vinului amestecat cu apă (c. 65 şi 67);

 6. Rugăciunea şi mulţumirea adusă de proestos asupra darurilor, la care poporul răspunde prin „Amin”;

7. Împărtăşirea celor prezenţi de către diaconi; 

8. Colecte pentru săraci.[5]

Istoricii liturghişti consideră că Euharistia nu reprezenta întregul cult divin al comunităţii creştine apostolice, ci Liturghia era adăugată cultului iudaic şi  împreună cu Învăţătura Apostolilor şi rugăciunea (FA  2, 42) erau elementele ce deosebeau cultul creştin apostolic de cultul iudaic[6]. 

Alţi istorici între care  Oscar Cullman, susţin că acest ciclu zilnic, ,,liturghia  timpului” s-a dezvoltat odată cu naşterea monahismului, adică din secolul al II-lea, şi în secolul  apostolic ,,Biserica timpurie cunoştea doar  următoarele două acte de cult: masa comună, după  care urmează imediat predicarea Evangheliei şi  Botezul”[7]. 

Didahia celor 12 Apostoli (cap. 9-10)

În capitolele 9 –10 din Didahie, ne sunt prezentate câteva norme ale serviciului divin din izvorele vremii.

 La săvârşirea cultului divin aflăm din această rânduială, scrisă probabil la sfârşitul veacului I şi începutul celui de-al  II-lea cunoscută sub numele „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” [8] .

În aceste norme se arată două momente distincte ale liturghiei: frângerea pâinii şi rugăciunea de mulţumire. Formulele euharistice sunt foarte vechi, dar există şi astăzi în cult. Euharistia era  săvârşită între două rugăciuni de mulţumire.[9]

 Cele două capitole:  Euharistie şi agapă.

 Capitolul 9 nu face referire la caracterul de jertfă al liturghiei euharistice. Deşi capitolul începe cu formula „Iar cu privire la Euharistie”, aceasta se poate  referi foarte bine la întrebuinţarea lui în cadrul agapei, deoarece în Noul Testament, cuvântul euharistie se foloseşte şi pentru formula de mulţumire rostită pentru pâinea şi paharul de la mesele obişnuite.[10]

            Putem spune că ,,via cea sfântă a lui David”, prin care ni S-a făcut cunoscut Fiul lui Dumnezeu, este împinirea profeţiei, căci Mântuitorul se va naşte din neamul lui David.

 În capitolul 10 : „După ce v-aţi săturat”, demonstrează că de acum se face referire la Euharistie, desemnată prin expresia „mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică prin Iisus, Fiul Tău.”

Rugăciunea anaforalei are ca temă: mulţumirea şi scopul urmărit este: sfinţirea darurilor.

Binecuvântarea de la începutul Sfintelor Taine arată caracterul trinitar al acestora. ,,Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”.

Teologia Liturgică a definit Sfinta Liturghie ca fiind „slujba sau rânduiala sfântă în cursul căreia se săvârşeşte sau se aduce jertfa Noului Legământ, având la originea ei Jertfa Sfântă adusă în chip sângeros de către Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea lumii...”[11]

În Liturghia bizantină a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rosteşte în taină rugăciunea anaforalei: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în tot locul stăpânirii Tale; că Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul…,”

Iar în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare începutul anaforalei este: ,,Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este măreţiei sfinţeniei Tale pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina, Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu adevărat…”

Euharistia a fost instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină , adică înainte de Patima Sa. ,,Iisus luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, a dat ucenicilor Săi, zicând: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu...Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...” (Mt. 26, 26-28).

În epoca primară ,, nu daţi cele sfinte câinilor”, adică celor care nu erau botezaţi şi celor care aveau păcate grele.

 Euharistia fiind un lucru nepreţuit nu poate fi dată oricui, ci doar acelora ce au fost botezaţi în numele Domnului. Altfel s-ar încălca porunca: ,,nu daţi cele sfinte porcilor”(Matei 7, 6).

 Sfântul Apostolului Pavel arată căci unitatea bisericii se face prin Sfânta Euharistie: ,,Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântam nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singură pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim.” (I Cor. 10, 15-17)

După porunca Mântuitorului, „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”( Luca 22,19) , adică trăirea vie a Euharistiei, nu ceva care aduce aminte sau ceva simbolic. Fiul lui Dumnezeu se dăruieşte ca ,, hrană şi băutură” realizând acel trup al comuniunii în care trăirea dumnezeiască întrerupe trăirea în duhul lumii. 

În epoca Bisericii primare Sfânta Euharistie se săvârşea în casele creştinilor; toţi se adunau într-o casă, unde participau la săvârşirea Euharistiei şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, după care mulţumeau şi dădeau slavă lui Dumnezeu.În acele vremuri se împărtăşeau credincioşii mai des, decât acum în vremurile noastre.

Apostolii şi ucenicii lor înnoiau jertfa Mântuitorului în fiecare duminică, spre  aducere aminte de El. Ei făceau asemeni lui Iisus la Cina cea de Taină, când, înainte de a frânge pâinea şi a o împărţi, au binecuvântat-o, apoi, luând paharul, au mulţumit.[12]

Apostolii se adunau pentru rugăciune, şi mulţumire apoi se rugau ca Domnul să prefacă darurile de vin şi pâine în Trupul şi Sângele Său, cu care urmau să se împărtăşească. Acest ritual reprezintă nucleul originar, rămas constant în toate Liturghiile şi din  care s-a dezvoltat actuala rânduială a Liturghiei Ortodoxe.[13]

Conştiinţa pregustării încă din lumea aceasta a darurilor Împărăţiei ce va veni o exprimă credincioşii la fiecare Liturghie când mulţumesc pentru primirea Sfintei Euharistii prin rostirea unui tropar din Canonul Paştilor: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase; O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.[14]

Prin unirea cu Hristos în Taina Euharistiei, vom simţi ceea ce Sfântul Apostol Pavel a afirmat: ,, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2,20).

Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă de, Pr. Stăniloae Dumitru Ed.IBMBOR, Bucureşti-2004

Introducere

Părintele Stăniloae în cartea ,,Spiritualitate ortodoxă” descrie ,,viaţa spirituală  a creştinului privit ca o persoană aparte. Curăţirea lui de patimi şi creşterea în virtuţi, ca bază  pentru rugăciunea curată, nu se pot realiza decât în relaţia iubitoare cu semenii săi.”

,,Spiritualitatea adevărată este o spiritualitate vie, care angajează toată fiinţa omului, fiind alimentată de o comuniune a rugăciunii şi de manifestarea identităţii. Spiritualitatea urmărită de unul singur se răceşte şi se usucă, ea fiind una pur teoretică.”

,,Viaţa fiecăruia sporeşte în legătură cu alţii. Spiritualitatea vie cuprinde toată fiinţa umană şi e alimentată de comuniunea cu alţii, creând comuniunea  care se întreţine în creştinism prin Sfânta Liturghie.”                                                                                                                             Pag.7                                                                                                              

Nimeni nu se poate desăvârşi şi adânci în credinţă fără ajutorul altora şi fără a-şi arăta înaintarea sa în desăvârşire în relaţiile cu alţii.

Urcuşul individual este susţinut de Hristos Cel înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie.

,,Unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie uneşte pe credincioşii adunaţi în Hristos şi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moştenitori ai împărăţiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. Hristos cel înviat cu care ne unim este Hristos Cel care S-a jertfit pentru noi, arătându-se prin aceasta curat de orice egoism şi întărindu-ne şi pe noi în aceasta.

Toţi omenii suntem chemaţi la mântuire, dar nu oricum, ci prin păzirea poruncilor.  

,,Iisus cheamă la moştenirea Tatălui Său pe cei care au hrănit pe cei flămânzi, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi etc( Mt,25, 35).”

„Sfânta Liturghie poate fi socotită şi ca mijloc de trancederea oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume la viaţa de comunicare în Dumnezeu, ca Împărăţie a Lui.”              Pag.9

Părintele Stăniloae arată spaţiul unde credincioşii pot intra în comuniune cu Sfânta Treime şi semenii lor şi pot înainta în urcuşul lor duhovnicesc ca fii şi moştenitori ai Tatălui şi ca fraţi ai lui Hristos. Omul nu poate trăi separtat de comuniunea Bisericii, pentru că mântuirea este transmisă credincioşilor doar în cadrul ei prin Sfintele Taine, şi nu în afara ei.

,,Biserica e corabia în care înaintează credincioşii spre această stare de fii ai Tatălui ceresc şi de fraţi ai Fiului făcut om şi jertfit pentru ei.”

,,Toate ecfonisele preotului sunt o laudă a Sfintei Treimi. Ele fiind o preluare a laudelor aduse Sfintei Treimi în Noul Testament.”

„Mântuirea este identificată atât în Liturghie cât şi în Noul Testament.”

„Cine rămâne în izolare şi nu trăieşte în comuniunea Împărăţiei, care pe pământ are forma Bisericii şi se trăieşte în gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire.S-au: o omenire risipită şi tulburată de tot felul de lupte nu e o omenire mântuită.”

                                                                                                                                    Pag.10

„Liturghie înseamnă în greceşte slujire comună. Ea îi adună pe oameni într-o slujire comună adusă lui Dumnezeu Cel în Treime, a lui Dumnezeu al comuniunii. Ea este şi cea mai mare putere creatoare de comunitate. Ea îi adună pe toţi tot mai mult în  Împărăţia dragostei nesecate a Sfintei Treimi.”                                                                                                                        

Părintele afirmă că: Dacă nu e persoană, nu e dragoste. Numai persoana poate iubi, şi ea nu poate iubi decât o altă persoană.

,,Persoana fără dragoste nu are nici valoarea, nici sensul după care tinde. Fără dragoste slăbeşte, şi viaţa ei este un chin. Persoana şi dragostea fără nemurire sunt iarăşi lipsite de valoareaşi sensul deplin. În dragostea lor se amestecă chinul. Dragostea la rândul ei fără persoană nu poate exista. Iar nemurirea persoanelor fără dragoste e un iad.”

                                                                                                                                    Pag. nr.17

,,La originea lumii stă dragostea Sfintei Treimi”spune părintele Stăniloae.    Pag nr.18

Ceea ce desparte pe credincioşi de iubirea jertfitoare a lui Hristos este păcatul, care tot păcatul aduce moartea trupească şi sufletească. Iar restabilirea persoanei în normalitatea dragostei,  a nemuririi, şi a comuniunii o face Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa pe cruce.

,,Păcatul este o pricină a diminuării existenţei persoanei; el aduce moartea trupească. Iar dacă e o existenţă continuă după aceea ea e o existenţă chinuită, o moarte sufletească veşnică, ce începe încă de aici.”   „Hristos a biruit moartea pentru că a biruit păcatul  lipsei de iubire prin jertfa Sa pe cruce.El a restabilit persoana în atributele normale ale dragostei şi nemuririi. A reactivat prin acesta comuniunea între persoane.”   

  „În comuniunea începătoare cu Sfânta Treime prin unirea lor euharistică cu Hristos şi deci prin înfierea lor, care-i face asemenea Fiului,ei trăiesc dacă voiesc, în arvună ca moştenitori ai Împărăţiei Sfintei Treimi  sau ca părtaşi la Ea. Iar comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei: persoana, dragostea şi veşnicia lor.”                                                                                                           Pag nr.19

„Împărăţia Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăieşte în Sfânta Liturghie nu numai între cei prezenţi, ci şi cu toţi cei alipiţi de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut la cele veşnice.   

      ”                                                                                                                       Pag nr.20

Preliminarii

A.    Locaşul Bisericesc Chip al Creaţiunii Cosmice şi Umane

,,Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: Ideea că locaşul bisericesc, este chip al creaţiunii cosmice şi al omului, ca biserici în devenire posibile.”Pag. nr 21

Dumnezeu doreşte ca creaţia cosmică şi comunitatea umană să o unească cu El, dar acest lucru se poate vedea cel mai bine prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, prin învierea Lui şi prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, adică la formarea Bisericii văzute.

,,Creaţiunea cosmică şi fiinţa umană sunt locaşuri bisericeşti în alt sens, într-un sens mai larg decât locaşul bisericesc, şi mişcarea lor spre Dumnezeu e deosebită de mişcarea liturgică în sensul strict, din locaşul bisericesc propriu-zis. Dar ele se întregesc.”

,,Dumnezeu îşi exercită partea Sa atractivă în acestă parte a creaţiunii cosmice şi a comunităţii umane în sensul unificării cu Sine şi întreolaltă într-un mod mai eficient după întruparea şi învierea Fiului Său ca om şi după trimiterea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii.” Pag.nr.22                 ,,Sfântul Maxim Mărturisitorul nu include în definiţia pe care o dă Bisericii, ca locaş al comunităţii liturgice a credincioşilor şi ca chip al creaţiunii cosmice şi al fiinţei umane, pe Dumnezeu, Dumnezeu e socotit de Sfântul Maxim mai presus de Biserică, în calitatea lui de necreat.”                                                                                        Pag.24

,,Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în clădirea bisericii, categoria mirenilor reprezentată prin naos şi pe cea a preoţimii reprezentată prin altarul rezervat ei.”Pag 26

,,...temeiul mai adânc al preoţiei universale a mirenilor,şi datoria preoţiei sacramentale de a nu se distanţa de mireni, ci de a-şi apropia printr-o ajutorare a lor de a înainta împreună cu ea spre unirea cu Dumnezeu, şi împreună, în Dumnezeu.”                                                                Pag 27.

,,Sfântul Maxim a văzut în latura nevăzută a Bisericii cosmice mai mult pe îngeri. Calist Patriarhul vede în ea mai mult raţiunile lucrurilor.”

Iată ce spune Calist Patriarhul: ,,Mă văd umplut de sfânta luminădin inimă prin darul lui Dumnezeu, ca un sfeşnic nestins al Duhului, dacă se poate spune aşa.”                         

Iar Calist Catafygiotul vede partea nevăzută a Bisericii cosmice ca fiind ,, constituită prin energiile mântuitoare, sau şi prin ele.”                                                                           Pag 28

1.Sensul creaţiunii cosmice ca Biserică în devenire posibilă

,,...rolul pe care-l are fiinţa umană în creaţiune. Chiar şi Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează despre creaţiunea văzută că este compusă din ,,fiinţele văzute”, credem că prin aceasta înţelege nu lucrurile sau animalele, ci fiinţele umane.”

,,Fiinţele umane au calitatea de subiecte capabile de iniţiative şi acţiuni libere în cadrul creaţiunii cosmice neînsufleţite.”

Părintele Stăniloae scoate în evidenţă ca interes primordial fiinţele umane ,,în rolul lor de preoţi chemaţi să transfigureze aspectul sensibil al creaţiunii cosmice, făcând să se vadă tot mai clar Dumnezeu prin acest aspect, ca Cel în care toţi şi toate au să se unească.                                 Pag 31

,,Adevărata unire a tuturor în Unul dăruitor de la Care vin toate se înfăptuieşte prin iubire. Iar iubirea se vădeşte prin daruri. Darul lui Dumnezeu sau iubirii Lui trebuie să-i răspundem cu darul nostru.”                                                                                                                            Pag 32

2. Fiinţa umană ca biserică şi persoana umană ca preot al ei

,,Adunarea fiinţelor umane în Biserica propriu-zisă le ajută acestora să-şi împlinească funcţia lor preoţească în cadrul creaţiunii cosmice, că prin Liturghiadin bisericăele realizează în fiinţa lor o înaintare explicită şi conştientă spreDumnezeu Cel aflat pe Sfânta Masă din altar şi o înaintare sufletească a unora spre alţii.”                                                                                Pag 34 

Despre omul ca biserică a scris şi Sfântul Marcu Ascetul: Omul credincios e şi el o biserică pe măsura credinţei lui, în care el însuşi oferă darurile sale lui Hristos.                                 Pag 35

,,Sfântul Chiril al Alexandriei a stăruit asupra faptului că noi nu putem  intra la Tatăl, deci nu ne putem mântui, decât în stare de jertfă curată, depăşind orice egoism. Dar această stare nu o putem dobândi decât în Hristos. Cel ce a primit crucea pentru noi renunţând la Sine. El ne ia în Sine şi ne prezintă Tatălui ca jertfă curată, eliberaţi de egoism, prin starea Lui de jertfă curată, izvor  a toată iubirea.”                                                                                                                     Pag 36

,,Fără de Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5), spune Însuşi Mântuitorul Hristos.Pag 37

Noi suntem ridicaţi la Tatăl prin jertfa curată a lui Hristos, altfel nimeni nu se poate înfăţişa în faţa lui Dumnezeu.

,,Nici în locaşul uman al lui Dumnezeu, nici în cel cosmic, nici în cel liturgic propriu-zis, împărtăşirea de Dumnezeu nu poate ajunge la capăt. În toate aceste locaşuri ale lui Dumnezeu, împărtăşindu-ne de El, experiem infinitatea Lui.”                                                                        Pag 42 

B Locaşul Bisericesc propriu-zis:Cerul pe Pământ sau centrul liturgic al creaţiei

,,În locaşul bisericesc Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfinţitoare.”

Locaşul bisericesc este centru liturgic al creaţiei, sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său.”

,, Locaşul bisericesc este spaţiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, pentru că inima Liturghiei ce se săvârşeşte în ea este dumnezeiasca Euharistie, care constă în Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi în împărtăşirea cu ele a credincioşilor.”Pag.45

,,Iar întâlnirea cu Hristos în locaşul bisericii nu e trăită de credincioşi ca persoane izolate, ci în comunitate”.                                                                                                                        Pag 46.

1.Sfinţenia locaşului bisericesc

,,Sfânta Liturghie şi celelalte Taine săvârşite în locaşul bisericesc sunt trăite de către credincioşi ca evenimente sfinte care se săvârşesc în lume, dar care vin de dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Aceasta îmbracă locaşul bisericesc cu însuşirea sfinţeniei.”                                                                                       Pag 47-

Biserica Ortodoxă urmează întocmai Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt este dat nu numai lui Dumnezeu şi persoanele care intră în contact cu El, ci şi obiectelor supuse lucrării Lui. Pag 48.

,,Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui”Psalmul 96, 8.

2.Locaşul bisericii, spaţiu sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu însuşi şi prin coborârea Lui în el

În ce priveşte sfinţenia locurilor şi a lucrurilor, nu mai există un singur templu sfânt în care să se aducă jertfe lui Dumnezeu, ci primeşte închinarea în tot locul , numai să se facă ,,în duh şi adevăr”(Ioan 4,24).

După cum există o gradaţie a sfinţeniei persoanelor, la fel există şi o gradaţie a sfinţeniei locurilor. Locaşurile unde se adunăcredincioşii pentru a participa la acte sfinte, au o sfinţenie deosebită, pentru că ei ştiu că Dumnezeu e sălăşuit într-un mod mai deosebit în ele.

Încă din vremea Apostolilor erau încăperi rezervate pentru adunarea credincioşilor, pentru rugăciune şi săvârşirea Tainelor.

După cum îl învaţă pe Timotei cum să se comporte în casa lui Dumnezeu (I Timotei 3. 15). Pag 50.

,,Şi Părinţii de la Sinoadele Ecumenice pentru  a hotărî formularea unei învăţături se vedeau uniţi între ei, ca reprezentanţi ai Bisericilor, cu Sfântul Duh: ,,Părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă”.

,,Sobornitatea Bisericii nu poate exista fără comunităţile aflate în locaşurile bisericeşti pentru a se împărtăşi toate de acelaşi Trup şi Sânge a lui Hristos prin preoţii hirotoniţi de episcopii aflaţi în comuniune”.                                                                                                                        
,,Încă de la Clement Romanul, pe la sfârşitul sec, I, aflăm că rânduiala ce se săvârşea de către comunitate în aceste ,,locaşuri” se numea Liturghie (Epistola I către Corinteni), se săvârşea sub conducerea Arhiereului înconjurat de preoţi şi diaconi.”                                                    Pag 54

Locaşul bisericesc îl defineşte şi Sfântul Simion al Tesalonicului, că este ,,casa lui Dumnezeu” şi că nu e ca celelalte case, că se sfinţeşte prin rugăciunile preoţilor şi este făcută pentru Dumnezeu şi pe El îl are ca locuitor.

Patriarhul  German al Constantinopolului din sec VIII-leaspune:,,Biserica este templul al lui Dumnezeu, locaşul sfânt, casă a rugăciunii, mireasa lui Hristos care cheamă popoarele la pocăinţă şi rugăciune.”,,Biserica este cerul pe pământ, în care locuieşte Dumnezeul cel ceresc, închipuind crucea şi mormântul şi învierea lui Hristos”(PG 98, 384).                                         Pag56

,,Fiecare biserică este un centru cosmic...”.    

                                                                 pag 58.

3.Urcuşul spre Dumnezeu simbolizat şi ajutat prin arhitectura locaşului bisericii ortodoxe

Înaintarea spre Dumnezeu se face,,prin eforturile noastre de curăţire şi prin rugăciunea intensificată continuu”.                                                                                                                             Pag 61.

Grigore de Nazianz vedea în cupola bisericii în formă de octogon, zidite în amintirea tatălui său ,, o locuinţă a luminii”.  ,,Simbolica cerului şi a luminii se face simţită copleşitor în arhitectura bisericii SfântaSofia.”                                                                                                                               Pag 63.

,,În arhitectura acesta a bisericii se arată că biserica fiind ,,cerul pe pământ”. Dumnezeu o ţine legată de Sine , până când va face prin ea toată creaţiuneacer.”                               Pag 64.

P.Evdokimov referă despărţirea altarului de naos prin Iconostas, dar în comunicare cu credincioşii prin uşi.

Numai păcătosul e despărţit cu voia de toate.Credinciosul e unit cu toate.

,,Şi în timp ce locuia în sânul Maicii Sale, locuiau în sânul Lui toate făpturile”. ,,El era întreg în trupul Maicii Sale şi totodată întreg în toate”.Purtându-L pe El, Maica Lui purta toate. Aşa poartă toate în sine credinciosul şi biserica ce-L cuprinde pe El.               

                        Pag74-75

4.Biserica primeşte în ea pe Dumnezeu ca împlinitor  al lucrării Sale mântuitoare prin sfinţirea ei

După Simion al Tesalonicului ,Hristos însuşi este Acela care-şi alege locul lucrării Sale.

,,După terminarea lucrării de zidire a bisericii, ea devine loc al sălăşuirii şi lucrării sfinţitoare a lui Hristos. Sfinţirea se face prin arhiereu , arătându-se că Hristos însuşi se sălăşuieşte şi începe lucrarea Sa mântuitoare. Arhiereul intră în ea îmbrăcat cu toate odăjdiile arhiereşti, prin care se arată fructificarea de către Hristos însuşi prin arhiereu a întrupării şi jertfei Sale prin care a întemeiat Biserica şi în care Îşi continuă lucrarea Sa mântuitoare ca Arhiereu. Apoi peste odăjdii se îmbracă într-un giulgiu care arată pe Hristos retrăindu-Şi coborârea în mormântul din care a ieşit viaţa, de vreme ce se va sfinţii altarul, care reprezintă mormântul în care Se află tainic Hristos, ca o jertfă neîncetată oferită Tatălui pentru noi, din care neîncetat ne izvorăşte viaţa învierii. Pag 77

C. Sfintele Icoane în cultul ortodox

,,Ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Sa Domnului şi pe sfinţi prin icoanele care îi reprezintă.”                                                                                                                        Pag90.,,Suprema justificare a icoanelor Maicii Domnului şi ale sfinţilor este deci implicată în  justificarea icoanei lui Hristos.” Pag 91,,Acest mod de a păstra conştiinţa perpetuării prezenţei Domnului între noi cu faţa Sa umană, din planul Său invizibil, ni l-a lăsat Dumnezeu prin icoana Sa.”,,Există o mare identitate de rol între faţă şi cuvânt”. Amândouă sunt date persoanei pentru a putea comunica unii cu alţii. Persoana este un subiect comunicabil pentru alte subiecte.

„A crede în Hristos, dar a nu privi la slava feţei Lui, înseamnă a te priva de posibilitatea împărtăşirii de slava feţei Lui, de înduhovnicirea prin El. Înseamnă a reduce enorm eficienţa lucrării lui Hristos asupra ta.”

2,Rostul Sfintelor Icoane în Biserica Ortodoxă

Sfintele icoane au mai întâi o funcţie călăuzitoare şi întărire în dreapta credinţă.Sfântul Vasile cel Mare a spus: ,,Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfăţişează şi arată pictura în mod tăcut ochilor”(Omilie la mucenicul Varlaam,7,1).                                             Pag 110

Sfântul Vasile cel Mare : ,,Cinstirea chipul trece  la cel zugrăvit” (Comentariu la Isaia  Proorocul cap 1Prin sfintele icoane cei zugrăviţi în ele devin o prezenţa în locaşul bisericesc. Pag 111.Evdokimov spune că: ,, numele lui Dumnezeu este icoana Lui orală; nu se poate rosti numele lui Dumnezeu în deşert, căci Dumnezeu este prezent în numele Lui,” sau în cei ce-I rostesc numele. De aceea icoana îşi capătă toată importanţa pentru credincioşi prin faptul că o dată cu sfinţirea  i se dă şi numele, cum i se dă omului  Pag 115,,iconografia este metafizica existenţei concrete”spune Florensky.

După Sfântul Ioan Damaschin începutul sfintei icoane constă  în întruparea Fiului lui Dumnezeu.Pag 118

Refuzul icoanei ascunde în sine o neîncredere în iubirea coborâtoare a lui Dumnezeu la noi. Pag 119

Sfântul Palama spune: ,,Cum se poate oferi trupul nostru ca o jertfă plăcută lui Dumnezeu? Când ochii noştri au o privire de dulceaţă, după cum s-a scris: ,, Cel a cărui privire e dulce iertat va fi”.   Pag 125

D.Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii

Conştiinţa Bisericii Ortodoxe ştie de o prezenţă a lui Hristos în cult în modurile următoare :

a)      În Jertfa euharistică;

b)      În celelalte Taine;

c)      În în ierurgii, în alte slujbe bisericeşti (Laude) în rugăciunile şi binecuvântările preotului;

d)     În cuvântul Sfintei Scripturi citit de preot în biserică;

e)      În cuvântul de propovăduire al preotului;

f)       În rugăciunile rostite şi cântate de credincioşi în biserică, în dialogul dintre ei şi preot în cadrul cultului;

g)      În citirile credincioşilor din Sfânta Scriptură în afară de locaşul bisericesc, în rugăciunile lor, şi în citirile altor cărţi de învăţătură şi evlavie ortodoxă;

h)      În convorbirile credincioşilor despre Dumnezeu, purtate cu credinţă, şi în faptele lor bune şi curate săvârşite din credinţă. În felul acesta, toată viaţa credincioşilor este un cult adus lui Dumnezeu , sau o liturghie în sensul larg al cuvântului.                     Pag 134-135

---

[1] Ene Branişte, ,,Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase”, Editura Dicezană, Caransebeş, 2001, p.263.

[2] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei, București, 2001,  p. 38.

[3] Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii, Ortodoxe, trad. pr. Prof. Ioan I.   Ică, Sibiu, 2004, p. 7.

[4] Conf. Dr. Ciprian Streza , „Teologia liturgică şi provocările cercetării moderne: Epicleză euharistică în secolul al II-lea? ”,Revista Teologica, nr.2/2010, p.138.

[5]Ibidem, p. 144.

[6]  A. Schmemann, ,,Introducere în Teologia Liturgică”, Ed. Sofia,  Bucureşti, 2002,  p. 94.

[7] Ibidem, p.94.

[8] Pr Prof. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei, București, 2001, p38.

[9]Ibidem, p.49.

[10] Faptele Apostolilor,  27, 35.

[11]   Ene Branişte, ,,Liturgica specială”, Bucureşti, 1980, p. 172, apud Ciprian Streza, ,,Sfânta Liturghie –Taina întâlnirii personale a omului cu Dumnezeu”, În Revista  Ortodoxia, nr.3/2012, p. 98.

[12] Matei 26-27. Marcu14, 22-23.

[13] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, București, 1989,  p. 174.

[14] Conf. Dr. Ciprian Streza,  ,,Sfânta Liturghie – Icoana Împărăţiei”, Revista Teologică, nr.2/2012, p.19-43.
Va continua ................................................