marți, 13 noiembrie 2018
vineri, 23 martie 2018
duminică, 18 februarie 2018
Postul după Sfintele Canoane
POSTUL
DUPĂ SFINTELE CANOANE
Pr. Conf. Dr. Irimie Marga
Postul este o cale spre
Împărăţia lui Dumnezeu. Este o cale
strâmtă
(Mt, 7,14) care duce la mântuire întrucât ea înseamnă renunţare,
înseamnă jertfă, înseamnă despătimire. Prin post creştinul împlineşte cuvintele
Mântuitorului Care zice: „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi
cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 4,4). Postul descoperă omului
verticalitatea lui, arătându-i că
existenţa umană se hrăneşte nu numai cu energiile lumii materiale, ci mai ales
cu energiile necreate ce izvorăsc din Dumnezeu. Experienţa postului înseamnă, în
cele din urmă, experienţa cuvântului Evangheliei.
Sfintele
canoane evidenţiază, fără echivoc, importanţa şi necesitatea postului. Fără
post viaţa creştinului este goală, lipsită de jertfa minimă pentru împlinirea
Evangheliei, iar propovăduirea preotului se coboară la nivelul vorbelor fără
valoare.
Iată de ce
canonul 69 apostolic prevede că „dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau
ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte Postul Paştilor sau
miercurea sau vinerea, să se caterisească (afară numai dacă ar fi împiedicat de
slăbiciunea trupească), iar dacă ar fi laic să se afurisească”. Acest
canon este foarte aspru întrucât arată înălţimea morală la care trebuie să se
ridice creştinul şi mai ales slujitorii Bisericii. Dar, oare, cuvintele
Mântuitorului sunt mai blânde care ne cere să fim ca şi copiii pentru ca să
intrăm în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3) ? În această perspectivă împlinirea
postului apare ca mult mai uşoară decât stingerea purităţii morale a copiilor,
iar pedeapsa canonului apare ca mult mai mică decât riscul pierderii mântuirii.
Preotul este
primul care împlineşte şi trăieşte după cuvântul Evangheliei, de aceea atunci
când nu posteşte îşi pierde credibilitatea. Din acest motiv Sf. Nichifor
Mărturisitorul, prin canonul 47, spune că
„Nu se cuvine a se împărtăşi de la preotul
care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu
este lucru sfânt a fi în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe
necurat”.
Acest îndemn se
adresează laicilor, tot în cuvinte foarte aspre, dar nu lipsite de adevăr. Preotul
este împlinitorul şi apărătorul ortodoxiei, iar atunci când părăseşte ceva din
credinţa ortodoxă – fie chiar şi numai postul ! – pare a fi ortodox, căci
credinţa adevărată nu îngăduie jumătăţile de măsură.
Canonul 50 al
sinodului din Laodiceea (an. 343) îndeamnă pe cei care vor să postească cu
multă acrivie,din dorinţă mare de jertfă spre mântuire (mai ales monahilor), că
„se
cuvine a posti tot Postul Mare cu mâncăruri uscate”. Recomandarea
aceasta înăspreşte mult postul în vederea despătimirii şi a întăririi
virtuţilor celor care s-au angajat pe calea urcuşului duhovnicesc.
În concepţia
Sfinţilor Părinţi postul înseamnă şi pregătire pentru bucuria Învierii
Domnului, bucurie trăită din plin abia în ziua Sfintelor Paşti. Dar Sf.
Liturghie constituie tocmai actualizarea bucuriei Învierii Domnului, de aceea,
pentru a împlini postul întru totul, canonul 49 al sinodului din Laodiceea a
stabilit că „Nu se cuvine a se jertfi pâinea (liturgică) în Postul Mare, decât
numai sâmbăta şi duminica”.
Aşa s-a născut
rânduiala ca Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare să se
săvârşească în Postul Mare numai sâmbăta şi duminica şi în ziua Buneivestiri,
în restul zilelor de post se săvârşească Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite (can. 52, VI,ec.).
Sub o pedeapsă
foarte aspră,canonul 66 apostolic prevede că „Dacă vreun cleric s-ar afla
postind în zi de duminică sau sâmbătă să se caterisească, iar de ar fi laic să
se afurisească”. Acest canon se adresează celor care considerau postul
o renunţare totală la bucuria liturgică a Învierii Domnului şi deci la bucuria
sfintei Împărtăşanii. Această asceză este falsă şi mai ales preoţii trebuie să
săvârşească Sf. Liturghie în toate sâmbetele şi duminicile Postului Mare şi să
nu postească de cele sfinte, de aceea şi canonul 18 al sinodului din Gangra (an
340) prevede că „Dacă cineva, pentru asceză părută, ar ajuna duminica, să fie anatema”.
Singura zi din Postul Mare în care se
ajunează total, adică se opreşte de la mâncare şi de la cele sfinte, este
Vinerea Mare, când este zi aliturgică, adică nu se face Sf. Liturghie şi nu se
împărtăşeşte nimeni. De aceea ea se numeşte în popor Vinerea Seacă.
Oprirea
postului de cele sfinte în zi de duminică şi de sâmbătă nu trebuie înţeleasă ca
oprire de a mi posti, pentru că în aceste zile nu este îngăduit a se mânca de
dulce, ci se îngăduie creştinilor doar a se împărtăşi.
Un obicei
greşit care se mai întâlneşte astăzi este acela că unii creştini consideră că
Postul Mare încetează la miezul nopţii dintre Sâmbăta Mare şi Duminica
Paştilor, noapte când aceştia se înfruptă cu mâncare de dulce. În acest sens
Sf. Dionisie al Alexandriei (+264) scrie în canonul 1 că „pe cei ce se prea grăbesc şi deja pe la
miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi dojenim, ca pe
unii care se opresc pe cale cu puţin mai înainte de capătul ei. Totuşi, nu-i
osândim pe aceia care au oprit ajunarea fiindcă nu am mai putut, deoarece cele
şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi fel, ci unii perseverează
petrecându-le nemişcaţi chiar pe toate, alţii două, alţii trei, alţii patru sau
alţii niciuna. De aceea celor care s-au trudit întru prelungirea zilelor de
ajunare şi s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică”.
Prin urmare Postul Mare nu încetează la miezul nopţi dinspre Duminica Paştilor,
decât numai după aceia care dovedesc neputinţă trupească fie din vreo
suferinţă, fie din prea aspră ajunare.
Pentru ca
zilele de post să nu fie încălcate cu petreceri lumeşti, canonul 52 Laodiceea
prevede că „Nu se cuvine a ţine nunţi sau zile de naştere în Postul Mare”. Din
acest motiv preotului nu-i este îngăduit să împărtăşească Taina Cununiei decât
numai în zilele cu dezlegare de la post.
În Biserica
Romano - Catolică, după Conciliul II Vatican (1962-1965), postul a fost foarte
mult transformat în sensul că în post se admite consumul lactatelor şi al
ouălor. Această practică contravine practicii Bisericii creştine din primul
mileniu care n-a dat astfel de dezlegări în post, practică ce nu se impune nici
astăzi mai ales acum când patimile omului contemporan cresc. În acest sens
canonul 56 al sinodului VI ecumenic (sesiunea Trulan, an. 692) prevede că „Biserica
lui Dumnezeu cea din întreaga lume să ţie postul urmând unei singure rânduieli
şi să se înfrâneze de la orice fel de sugrumate (de carne, n.n.) ca şi de ouă
şi brânză care sunt rodul şi facerile celor de la care se înfrânau. Iar de n-ar
păzi aceasta, dacă este cleric să se caterisească, iar dacă este laic să se
afurisească”.
Din păcate, la
catolici chiar ajunarea dinaintea Sf. Liturghii a fost redusă doar la o singură
oră, admiţându-se chiar săvârşirea a mai multor Liturghii pe zi de către
acelaşi preot. Şi această practică este o inovaţie admisă numai după Conciliul
II Vatican, contravenind tradiţiei creştine apostolice fixată în scris în
canonul 41 Cartagina (an 419) care prevede că „Sfintele altarului să nu se
săvârşească decât numai de persoanele care au ajunat”.
Postul, după
învăţătura ortodoxă, este o jertfă car se rupe de plăcerile lumii acesteia şi
se apropie tot mai mult de jertfa Mântuitorului.
Dar,ca orice jertfă mântuitoare, trebuie făcută de bună voie şi cu
multă dragoste,altfel ea nu are sens. În această perspectivă, canonul 51
apostolic prevede că oricine se abţine „de carne şi de vin, nu pentru înfrânare, ci
din scârbă… ori să se îndrepte, ori să se afurisească”.
Aşadar nu orice abţinere de la anumite mâncăruri înseamnă post, ci
numai cea făcută din înfrânare, din
jertfă, împreună cu credinţă, dragoste şi har de la Dumnezeu , altfel această
abţinere nu numai că se îndepărtează de practica creştină a postului, ci
constituie chiar o piedică la Sf.
Împărtăşanie.
Bineînţeles că
învăţătura ortodoxă înseamnă echilibru. De aceea postul nu se impune în viaţa credincioşilor
fără discernământ, ci creştinii care din cauze obiective nu pot face această
cruce, pot primi dezlegare.
Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei ( + 385) prevede că „se
cuvine ca cel bolnav să fie dezlegat la hrană şi băutură cât poate suporta”
potrivit slăbiciunii lui trupeşti”. Deci cei bolnavi sunt dezlegaţi de
la post şi nu se cuvine, pe lângă crucea suferinţei, a li se adăuga încă o
cruce, cea a postului.
În ziua de
astăzi postul a slăbit foarte mult. Este şi acesta un semn al bunăstării
materiale, căci se pare că cu cât este omul mai modest, posteşte mai uşor, iar
cu cât bogăţia creşte, înfrânarea se împuţinează. Reflexul nepostirii este
evident: s-au înmulţit patimile, dezordinea, ura, stresul. Şi să nu uităm că pe
vremea lui Ştefan cel Mare nu se ştia nici de cartofi, nici de mălai, nici de
margarină, nici de uleiuri rafinate….. Şi totuşi se postea ! Se postea cu mare
evlavie aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi.
Ţinând cont de
acestea, canonul 19 Gangra condamnă pe cei care ar înclina să dezlege posturile
cu prea multă uşurinţă: „Dacă vreunul – fără nevoie trupească – ar
dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de
Biserică, să fie anatema!”.
Postul este
aşadar, calea înfrânării şi dovada credinţei ortodoxe, de aceea nu se cuvine a
da dezlegări de la post fără un motiv serios, şi această prescripţie îi
priveşte mai ales pe preoţi.
Iată cum se
prezintă, în câteva cuvinte, postul după sfintele canoane, care nu sunt deloc
blânde, ci foarte aspre. Din acest motiv sunt mulţi care astăzi consideră
sfintele canoane a fi depăşite. Unora ca acestora le răspunde canonul 10 al
sinodului I – II din Constantinopol (an.
86l): „Cei care s-au arătat pe sine dedaţi patimilor, nu numai că nu se
înfricoşează de pedeapsa sfintelor canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc
de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor
pătimaşă”.
Sfintele
canoane ne arată înălţimea morală la care trebuie să ne ridicăm şi, fără a le considera
depăşite, trebuie să recunoaştem nimicnicia noastră morală. Sfintele canoane ne
arată cât de mult am decăzut şi cum ne copleşeşte împăcarea, ba chiar
pretenţia, că ne aflăm foarte sus. Fără sfintele canoane uităm care este
adevărata înfrânare şi credem tot mai mult păcatelor care se dau drept virtuţi.
Bibliografie selectivă:
Arhid. Prof. Dr. Ioan N.Floca, Canoanele
Bisericii ortodoxe. Note şi comentarii,
Sibiu, 1993;
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept
canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, 1990, vol. II;
Pr. Constantin Pârvu, Orânduiri
canonice cu privire la Postul
Mare, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3/1958.
vineri, 26 ianuarie 2018
vineri, 22 decembrie 2017
Povestea celor patru Magi
 
Exista o poveste veche care spune ca,
de fapt, au fost patru magi care doreau sa se inchine Mantuitorului, la
nasterea Sa. Cel de-al patrulea si-a vandut tot ce avea si, cu banii
obtinuti, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin si o perla, pe care sa
le duca in dar Mantuitorului. Grabindu-se sa ajunga in Babilon, unde il
asteptau cei trei magi, acesta a intalnit pe drum un om ranit, pe care nimeni
nu il ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor caruia i-a dat safirul pentru
a-l ingriji pe bolnav pana ce se va insanatosi complet. Toate acestea l-au
intarziat. Cand a ajuns la locul intalnirii, magii plecasera deja fara el,
insa nu s-a descurajat, ci si-a continuat drumul singur, calauzit de steaua
ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat ca magii L-au gasit deja pe
prunc, ca soldatii lui Irod omoara toti copiii nou-nascuti si ca Sfanta
Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mania regelui. Chiar in fata
sa, un soldat incerca sa-i smulga unei tinere femei copilul pentru a-l omori.
Femeia isi apara cu disperare pruncul. Magul i-a aratat soldatului necrutator
rubinul si i-a spus:
– Lasa copilul sa traiasca si iti voi da aceasta piatra scumpa. Nimeni nu
va afla de targul nostru.
Ademenit de nestemata, soldatul a luat piatra, indepartandu-se grabit.
Tanara femeie i-a multumit strainului cu lacrimi de bucurie si recunostinta.
Acesta s-a hotarat sa-L caute mai departe pe Mantuitor. Acum, mai avea un
singur dar, perla. A plecat si el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a cautat
pe Iisus, insa fara nici un rezultat. Dupa 30 de ani, a aflat ca undeva, in
Palestina, Mantuitorul propovaduieste Evanghelia. Bucuros ca, in sfarsit,
stie unde Il poate gasi, s-a grabit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre
seara, a aflat ca Iisus Hristos este rastignit pe Dealul Capatanii. S-a
grabit magul spre locul acela cu dorinta sa-L vada in viata pe Mantuitor,
sa-I duca darul sau pe care il pastrase de atata timp. Insa, prin fata lui au
trecut doi soldati romani ce duceau in sclavie o tanara evreica. Oprindu-i,
magul le-a spus:
– Daca ii dati drumul fetei, va daruiesc aceasta perla. O puteti vinde si
imparti banii. Veti castiga mult mai mult lasand fata libera.
Lacomi, soldatii au luat perla, eliberand-o pe tanara, care, plangand de
fericire, nu stia cum sa-i multumeasca strainului. Dar magul, rugandu-se
cerului sa-L vada macar o clipa pe Mantuitor, se grabea spre Golgota. Acum,
nu mai avea nimic. Ii era rusine sa se inchine Imparatului imparatilor fara
nici un dar. Insa, cand a ajuns langa Cruce, Mantuitorul S-a uitat drept spre
el si i-a spus:
– In sfarsit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri…
– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ti-am adus eu ? a intrebat mirat magul.
– Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutorati. Dandu-le lor, Mie Mi-ai
dat. Darul tau a ajuns la Mine si, iti spun, ca el este cel mai insemnat,
caci, acela care Il iubeste pe Dumnezeu, ii iubeste pe oameni.
Cine nu cauta nevoile celorlalti spre a fi de folos cu ce poate, nu va
gasi multumire si bucurie, nu va afla adevarata viata. Cu cat te apropii mai
mult de oameni, cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.
‘Sa dorim binele fratilor nostrii si mantuirea tutuor oamenilor mai mult
decat pe a noastra.’
(Sfantul Teodor Studitul)
Aceasta este o pilda buna de urmat in
aceste zile; mai ales acum ar trebui sa ne gandim mai mult si sa incercam sa
fim mai buni, mai umani…
|
joi, 16 noiembrie 2017
Biserica-Întâlnirea omului cu Dumnezeu
Hampu Marioara
Biserica, locaşul de cult sau cum i se mai spune locaşul de închinare nu
este altceva decât locul întâlnirii omului cu Dumnezeu prin actele liturgice
săvârşite de preot împreună cu credincioşii. Biserica ca instituţie
divino-umană adună la sânul ei comunitatea celor ce cred că este sobornicească şi apostolică, aceea
adunare de obşte care alcătuieşte trupul lui Hristos. Prin biserică omul ajunge
la sfinţenie, la îndumnezeirea sa prin actul sinergetic, care este conlucrarea
tainică dintre harul lui Dumnezeu şi voinţa omului, necesară de a intra în
împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa eclezială este o luptă continuă pentru mântuire
după cum ne arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Îndemnurile la sfinţenie
sunt relevate de Dumnezeu prin prorooci prin acele legăminte încheiate între om
şi creatorul său: ,,Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că eu Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 20, 7).
Biserica crede şi mărturiseşte Adevărul veşnic. ,,Predania de la început şi învăţătura de credinţă a
Bisericii universale pe care Domnul a dat-o, Apostolii Săi au propovăduit-o,
Părinţii au păzit-o. Pe aceasta s-a întemeiat Biserica şi cel care cade din ea
nu mai este şi nu se mai numeşte creştin
(Atanasie al Alexandriei, către Serapion XXVII)”[1].
În societatea de azi auzim de multe ori, pe unii aşa zişi credincioşi, ,,
nu vin la Biserică, pentru că, se roagă acasă şi e suficient”, şi înşiră o
serie de motive superficiale. Prin această sintagmă observăm cât de puţin, se cunoaşte
credinţa cea adevărată şi ce rol are
biserica în viaţa credincioşilor. Biserica cheamă pe fii la sânul ei, ca o mamă iubitoare în
fiecare duminică şi sărbătoare prin glasul dulce şi lin al clopotelor, să
participe la ,,Cina cea de Tain㔺i să mănânce din pâinea vieţii şi să bea din
paharul nemuririi, precum a zis
chiar Iisus: ,,Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu
va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).
Omul cu adevărat se naşte în Biserică, ea fiind ,,maternitatea prin care se
nasc toţi fiii lumii”. [2] Ascultarea
de Sfânta Biserică este necesară pentru toţi creştinii, şi exemplul cel mai
concludent îl avem de la Maica Domnului. Dacă Maica Domnului, ca Mamă a lui
Iisus Hristos, este şi mama noastră a tuturor, apoi Biserica - , pe care
Sfântul Apostol Pavel o numeşte mireasa lui Iisus Hristos - ,este şi ea Mama
noastră a tuturor şi noi suntem fiii ei. De aceea Sfântul Ciprian spune: ,,Nu-L
poate avea pe Dumnezeu ca Tată, cel care nu are ca mamă Biserica.”[3]
Biserica are menirea de a ține trează conștiința oamenilor privind
demnitatea ființei umane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Rolul
bărbatului și al femeii dat de Dumnezeu încă de la facere privind caracterul
exclusiv masculin al preoției (Facere 1,22, Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Evrei 7,17), iar darul maternității exclusiv feminin, al nașterii de
prunci (Facere 3,16). Sunt două roluri care niciodată nu vor putea fi,
schimbate de către om. Deşi omul încearcă prin toate modalităţile să inventeze
prin tehnologia modernă inversarea acestor roluri sub pretextul libertăţii şi
al fericirii. Exemplul schimbării sexului dintr-un bărbat într-o femeie şi
invers din femeie în bărbat, sau a legalizării căsătoriilor de acelaşi sex,
ignorând familia tradiţională a căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie aşa cum
menţionează indiscutabil învăţătura bisericii ortodoxe .
Nașterea de prunci este rolul dat de Dumnezeu, femeii încă de la facerea
lumii ,,Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și
umpleți tot pământul și-l supuneți...» (Facere, 1,28). Iar după căderea în
păcat, Dumnezeu arată femeii și felul în care ea va naște copiii, adică în ,,
necazuri și dureri” (Facere 3, 16).
Dumnezeu descoperă planul Său de răscumpărare a omului căzut în păcat, prin
făgăduința unui Mântuitor la ,,plinirea
vremii”(Galateni 4,4).
Toate Tainele Bisericii sunt importante pentru mântuirea omului, dar Taina
cea care deschide porțile Împărăţiei Cerurilor pentru a deveni membru, este
Taina Botezului și aceasta o aflăm din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, ,,...
Adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5). Iar Euharistia este hrana dată de Dumnezeu
omului ca să poată să trăiască prin ea în cele două planuri de existenţă, după cum
afirma Însuşi Mântuitorul Hristos, ,,Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din
cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care o
voi da Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(Ioan 6, 48-51).
Mântuirea obiectivă a omului se face prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
prin Jertfa de pe Cruce și Învierea Sa din morți, ,, căci în har sunteți mântuiți,
prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu, nu din
fapte, ca să nu se laude nimeni”(Efeseni 2, 8-9), iar mântuirea subiectivă se
poate realiza prin credința dreaptă și faptele bune, ele fiind cele două aripi
care ajută pe om să zboare spre Împărăția lui Dumnezeu, după cum afirmă Sf
Apostol Pavel: ,,Pentru că a lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre
fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte ca să umblăm întru
ele”(Efeseni 2, 10).
Întruparea și Jertfa lui Hristos, dacă nu s-ar fi
realizat, atunci nu ar fi fost nici o cale sau șansă de a se mântui neamul
omenesc, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos ,,Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6).
Biserica şi
criza spirituală prin tehnologia modernă
Începutul secolului al XXI-lea pare a fi unul religios, observăm acest
lucru pe reţelele de socializare care prezintă diferite articole religioase mai
mult sau mai puţin elocvente.
Facebook-ul fiind cea mai activă reţea de socializare, cu sute sau chiar
mii de prieteni virtuali ascunşi după iconiţe, cu tot felul de imagini
religioase. După douăzeci şi opt de ani de libertate am sperat la o redresare a
vieţii moral-spirituale, a schimbării societăţii civile şi a celei religioase.
Trăim într-o lume secularizată, dar rămânem în faţa ei neputincioşi, fără să
schiţăm nici cel mai mic gest de a face ceva în acest sens, copiind democraţia occidentală
mai mult în mod negativ decât pozitiv. Dorinţa unora de a îngenunghea
idealurile neamului nostru, chiar încercând pierderea identităţii, a istoriei
şi în final, să nu mai ştim, cine suntem
şi ce legături mai avem cu neamul românesc. Pierderea tradiţiilor şi a
credinţei strămoşeşti, ar fi un dezastru pentru poporul nostru care este
majoritar creştin-ortodox.Tinerii încearcă experienţe noi ale unor culturi
religioase, ce au intrat în ţara noastră după 1990, practica ,,yoghină”,,Misa”
lui Bivolaru sau credinţa Baha’i.[4] De
multe ori mi-am pus întrebarea, de ce suntem indiferenţi la ce se întâmplă în
jurul nostru?
Proorocul David spune ,,căci atunci
când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps).
O constatare asemănătoare este
relevată şi de părintele Alexander Schmemann: ,,Trăim într-o epocă îngrozitoare
şi periculoasă din punct de vedere spiritual. Este îngrozitoare nu numai din
cauza urii, a vrăjmăşiei, a sângelui, este îngrozitoare în primul rând pentru
că se înteţeşte din ce în ce răscoala împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei
Lui, căci nu Dumnezeu, ci omul a devenit măsura tuturor lucrurilor”.[5]
În presa scrisă şi cea online, mass-media în general putem observa,
secularismul postmodern care este o mare problemă în plan individual, îndepărtarea
omului de trăirea vieţii în Hristos, acest curent neagă orice formă de religie
instituţionalizată, în favoarea unei religii proprii diferită de credinţa
manifestată în Biserica Ortodoxă.
Rolul tot mai susţinut de mass-media în formarea personalităţii umane prin
intermediul tehnologiei, care încurajeză mentalităţi postmoderne, cum ar fi
afirmarea cu orice preţ, în toate domeniile sociale, chiar negarea identităţii primite
la naştere, inclusiv apartenenţa religioasă. Schimbarea orientării sexuale şi a
căsătoriilor între persoane de acelaşi sex care a fost aprobată în toate
statele din America şi iată că a ajuns să ameninţe şi ţara noastră.
Mitropolitul Laurențiu Streza afirmă că ,,suntem împotriva căsătoriei gay. Este cea mai mare
ofensă adusă spiritualității creștine. Dumnezeu a creat bărbat și femeie, iar celelalte sunt împotriva naturii”.
După cum spune şi Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos, secularismul este
pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de
duhul ei autentic. Biserica nu este în pericol aşa cum s-ar crede, pentru că ea
este Trupul tainic al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii
Bisericii.[6] Mântuitorul
a zis că: ,,Voi zidi Biserica Mea, şi
porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”[7].
În orice clipă putem înclina balanţa înspre mai bine, adică să găsim
soluţia unei schimbări a vieţii noastre. Prima cărămidă pusă la zidirea casei
sufletului nostru să fie dreapta credinţă. Căci de vom zidi pe o altă temelie
în afară de cât Hristos, vom rămâne mereu în criza spirituală, care pare că
este fără de sfârşit. În Predica de pe Munte rostită de Domnul nostru Iisus
Hristos, aşa cum este înfăţişată în Sfanta Evanghelie de la Matei şi în Sfânta
Evanghelie de la Luca, se spune că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru
Iisus Hristos este asemenea omului care şi-a zidit casa pe temelie de stâncă.
Au venit vânturi mari, au venit ploi puternice şi au lovit în casa aceea şi ea
a rămas nedărâmată. Iar cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos
şi nu le împlineşte este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi
când au venit vânturile mari şi ploile, au dărâmat casa pentru că nu avea
temelie tare.[8]
În această perioadă de criză morală
şi de secetă duhovnicească se vor găsi soluţii, numai în Biserica Ortodoxă prin
Sfintele Taine care sunt un izvor de apă vie şi mană cerească, pentru toţi
care-şi caută identitatea creştinească, adică comuniunea cu Treimea cea
deofiinţă şi nedespărţită. Constatăm, căci pe zi ce trece avem nevoie de aceste
elemente indispensabile vieţii creştineşti, care să ajute şi să întărească
mântuirea noastră. Biserica poate să adape sufletul necăjit şi întristat, prin
preoţii care sunt chemaţi să reamintească menirea noastră, şi modul de viaţă în
spiritul Evangheliei, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,nu avem aici cetate stătătoare, ci o
căutăm pe aceea ce va să fie”[9]
Criza morală actuală cuprinde întreaga societate prin tehnologia
modernă.Televizorul sau internetul sunt doar câteva din instrumentele care
informează şi dezinformează opinia publică, prin unele emisiuni de tip
,,talk-show”.
Problema crizei de comuniune prin fuga de responsabilitate pleacă din cadrul
familiei şi se extinde şi în societate. Părinţii nu se mai roagă împreună, nu
mai păstrează curată credinţa ortodoxă, iar copiii nu mai văd decât pe bunica
care se roagă şi merge la biserică, şi o cataloghează ca fiind ,,înapoiată”, şi
aşa copiii nu mai au exemple de urmat. Iar societatea contemporană prin toate
mijloacele încearcă să descurajeze tinerii care vor să înveţe religia în şcoli,
prin glasul unor persoane iresponsabile.
Maturitatea în Hristos este
conştientizarea tuturor actelor
comportamentale, ca răspuns bun la judecata Mântuitorului Hristos. Deşi
se spune aşa de frumos într-o rugăciune de la Taina Sf.Maslu ,,că dreptatea noastră înaintea Ta este ca o
cârpă lepădată” şi în continuare ,,păcatele
tinereţelor noastre nu le pomeni Doamne”[10],sau ,,de câte ori vei cădea, scoală-te şi te
vei mântui”, pentru că Mântuitorul nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă de la căile sale şi să fie viu,[11]
să ajungă la ,,starea bărbatului
desăvârşit, la măsura delinătăţii lui Hristos”.[12]
Misiunea şi mărturisirea credinţei
este distinctă la fiecare persoană, căci educaţia religioasă este primită de la
celula de bază care este familia şi se continuă în biserică, unde fiecare
membru al ei poate ajunge la desăvârşire.
Prin păstrarea credinţei, vom putea
da mărturie ori unde ne-am afla, dar pentru asta trebuie să conştientizăm că
suntem creştini ortodocşi şi că trebuie să ne cunoaştem credinţa. Pretenţia de
a fi şi misionari nu o putem avea, dar mărturisitori ai dreptei credinţe
trebuie să fie orice creştin. Mântuitorul Hristos a spus: ,,Oricine va
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”(Matei 10, 32), nu pe toţi i-a trimis
la propovăduire, ci doar preoţii care au primit darul hirotoniei prin punerea
mâinilor de către episcop. ,,Drept aceea, mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:18-20).
Omul participă la mântuirea sa, iar harul dumnezeiesc îl ajută, lucrează
deplin, căci Mântuitorul spune: ,, fără
Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5), trebuie avută în vedere schimbarea
vieţii de la păcat la virtute prin Sfintele Taine ale bisericii care face
posibilă întâlnirea omului cu Dumnezeu, iar depărtarea de El este pierderea
mântuirii în veşnicie.
[1] Pr. Prof.Dr.Ioan Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică,
vol II, apare cu binecuvântarea ÎPS Dr Laurenţiu Streza,Mitropolitul
Ardealului, Editura Andreiana Sibiu, 2009 p.130.
[2]Mirela Ienculescu, ş.a, Iconicul Chipului Maicii
Domnului, în Chipul Iconic, Crochiuri
antropologice, Reflexii ale chipului mistico-
teologic ghelasian, Editura Platytera,
2012.p.115.
[3] De cath, eccles, unitate, c 6, apud Paul
Evdochimov, Arta icoanei o teologie a
frumuseţii, traducere de Grigore Moga şi Petru Moga, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1992, p.220.
[5] Alexander Schmemann, 2012 , Euharistia,
Taina Împărăţiei, Editura Sophia, Bucureşti, p.5.
[6]
Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos
2004, Secularismul: un cal troian în Biserică, Editura Egumeniţa, Galaţi,p.15.
[7]
Matei 16, 18.
[9]
Evrei 13, 14.
[10]
Molitfelnic,1992, Sf. Maslu, p.149.
[11]
Iez 18,23.
[12]
Efeseni 4, 13.
miercuri, 10 august 2016
Adormirea Maicii Domnului
3.5.Adormirea Maicii Domnului
,,Întru naştere fecioria ai păzit , întru adormire
lumea nu ai părăsit , de Dumnezeu Născătoare.Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii. Şi cu
rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele
noastre”. (Troparul Adormirii Maicii Domnului)
În luna august Biserica celebrează Adormirea
Maicii Domnului praznic care încununează sărbătorile închinate Sfintei Fecioare
Maria, fiind ultimul praznic al anului bisericesc, care începe la 1 septembrie.
După naşterea ei din Sfinţii Ioachim şi Ana(8 septembrie), după Intrarea în
Templu (21noiembrie), Soborul Maicii Domnului (26 decembrie) şi Buna Vestire a
Întrupării Mântuitorului (25martie), creştinii ortodocşi cinstesc Adormirea
Maicii Domnului şi ridicarea ei cu trupul la Ceruri, sărbătoare care în
veacurile V- VI s-a generalizat în întrega Biserică creştină.
Sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului este legată de sfârşitul vieţii pământeşti a Sfintei Fecioare Maria. După
mărturiile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti de mai târziu (Sf Epifanie, Sf Andrei Criteanul,
Sf Dionisie -Aeropagitul, Sf Ioan Damaschin, Sf Cosma Melodul, Sf Teodor
Studitul şi istoricul Nichifor Calist), Sfânta Fecioara Maria fiind dată de
dumnezeiescul său Fiu în grija apostolului Ioan, acesta a luat-o cu sine,
purtându-i de grijă, după porunca pe care a primit-o de la Mântuitorul pe când
era răstignit pe cruce.
,,Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea
stând alături, a zis mamei Sale: Femeie iată fiul tău ! Apoi a zis ucenicului: Iată
mama ta ! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19,26-27). Textul
acesta îl putem numi Testamentul lui Iisus după cum afirmă Antonie Plămădeală,
cuvintele lui către Maica Domnului şi către Apostolul Ioan, care au fost
interpretate de teologi ca un mesaj transmis lumii, că toţi oamenii au devenit
fii ai Mariei şi ea mamă pentru toţi.
Viaţa pământească a Maicii
Domnului nu a fost prea lungă. Epuizată de durerile şi suferinţele îndurate
odată cu patimile Mântuitorului Iisus Hristos, cu toată bucuria pe care i-au adus-o
învierea şi înălţarea Lui la cer, ea n-a avut o viaţă prea îndelungată, deoarece
sabia care a trecut prin inima ei, precum îi profeţise dreptul Simeon
(Luca2,35), a lăsat urme adânci în viaţa şi sănătatea ei.
Datorită prigoanei regelui
Irod Agripa asupra creştinilor din Ierusalim şi Iudeea,Sf Apostol Ioan a dus-o
pe Sfânta Fecioara Maria la Efes unde a petrecut acolo până la moartea
prigonitorului Irod, apoi s-a întors în Ierusalim împreună cu ucenicul cel
iubit al Mântuitorului, simţind că locul ei de petrecere în aşteptarea
sfârşitului vieţii sale pământeşti este Ierusalimul, acolo unde dumnezeiescul
său Fiu, a pătimit, S-a îngropat şi a înviat. Aici şi-a petrecut ultimii ani în
rugăciune şi evlavie alături de Sfântul Apostol Ioan.[1]
Pe tot parcursul vieţii
pământeşti Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a încercat să se ferească de slava
pe care o merita ca Maică a Domnului, iubind foarte mult liniştea,
pregătindu-se mereu pentru plecarea la lăcaşurile veşnice. Pănă în ultima clipă
a vieţii sale s-a îngrijit şi s-a rugat fierbinte ca să fie izbăvită de
duhurile cele rele, care aşteaptă sufletele oamenilor după moarte să le ducă în
iad. Maica Domnului s-a mai rugat ca înainte de a adormi să poată să-şi ia
rămas bun şi de la Sfinţii Apostoli, iar Domnul printr-o minune mai presus de
fire, i-au adus de la marginile
pământului unde propovăduiau Evanghelia pe toţi în afară de Sfântul Apostol
Toma, pentru a fi prezenţi la slăvita ei adormire.
Sfânta Scriptură nu
menţionează nimic cu privire la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
nici Sfânta Tradiţie nu ne spune anul când a adormit,dar prin graiul Sfinţilor
Părinţi şi al istoricilor au rămas o serie de mărturii cu privire la
împrejurările în care a murit şi a fost înmormântată Maica Domnului, Biserica a
înfăţişat acestea în numeroase imne şi cântări sfinte închinate Sfintei
Fecioare, pe care le auzim rostite sau cântate la serviciile divine în cinstea
adormirii ei, ca: Utrenia, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Vecernia, Prohodul
Maicii Domnului.
Prohodul cu cântările de
înmormântare ale Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei
Maria,se cântă la privegherea din seara de 14 spre 15 august, în jurul
epitafului sau a icoanei Maicii Domnului care reprezintă adormirea ei, unde
credincioşii glăsuiesc împreună cu
îngerii :,,Bucură-te cea plină de har, care întru Adormirea Ta, nu ne laşi pe
noi!”
Săvârşirea vieţii pământeşti a
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a fost începătura proslăvirii sale.,,Împodobită
cu slavă dumnezeiască”(Irmosul Canonului Adormirii Maicii Domnului).
Sfinţii Părinţi şi melozii
i-au rugat stăruitor pe Maica Domnului şi pe Fiul ei să-i înveţe în ce fel să o
cânte în imne .,, Întăreşte-mi mintea, Hristoase Dumnezeule,ca să cânt cu
îndrăzneală lauda Preacuratei Maicii Tale”(Icosul Adormirii).,,Biserica învaţă
că Hristos s-a născut cu adevărat din
Pururea Fecioara Maria”(Sfântul Epifanie ,Cuvânt adevărat despre
credinţă).[2]
Săvârşirea vieţii pământeşti a
Presfintei Născătoare de Dumnezeu a fost începătura proslăvirii sale.
,,Împodobită fiind cu slavă dumnezeiască” (Irmosul Canonului Adormirii Maicii
lui Dumnezeu), ea stă şi va sta în ziua Judecăţii şi în veacul ce va să fie de-a
dreapta tronului Fiului ei.[3]
Lecturile biblice ale
praznicului se înscriu în cadru general al sărbătorilor dedicate Maicii
Domnului: la slujba utreniei şi a vecerniei mari, se cântă frumoasele imnuri alcătuite de Sfântul Cosma
Melodul, Sfântul Andrei Criteanul şi Sfântul Ioan Damaschin, Iosif imnograful
(+883) cu măiestrie în onoarea Adormirii Maicii Domnului. Condacul utreniei Adormirii:
,,Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni şi întru folosinţe
neadormită,nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o .Căci
ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşuit în pântecele ei cel
pururea fecioresc (Mineiul lunii august).Şi svetilna sărbătorii arată pe scurt
împrejurările fericitei adormiri a Sfintei Fecioare : ,,Apostolilor de la
marginile lumii, adunaţi-vă aici în satul Ghetsimani şi îngropaţi-mi trupul meu,
iar Tu, Fiul meu şi Dumnezeul meu, primeşte duhul meu”.
Imnologia bisericească, departe
de a fi ţesută din exagerări poetice, e teologia ortodoxă cea mai autentică,
păstrată şi predicată zilnic credincioşilor în formă concentrată.Prin ea a
rămas viaţa noastră bisericească în matca ei ortodoxă nu prin produsele unei
teologii adeseori de import, care n-au decât o existenţă efemeră.[4]
În literatura liturgică se
vorbeşte de Înălţarea la cer a Maicii Domnului cu trupul, care nu a cunoscut
putrezire şi nu a putut rămâne în mormânt.Prin aceasta ea a ajuns o ,,scară”pe
care Dumnezeu coboară spre noi.
Sfântul Grigore Palama afirmă
că Maica Domnului este singura persoană umană care are un loc în cer cu trupul
transfigurat alături de Hristos.
Chiar dacă astăzi nu avem
dogme în privinţa Adormirii Maicii Domnului, putem deosebi adevărul de
exagerare, urmând învăţăturilor Sfinţilor
Părinţi şi păstrând Duhul Care i-a inspirat în scrierile lor pentru
apărarea Adevărului.
Reprezentarea iconografică a
Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului stă întinsă pe pat în mijlocul Apostolilor, iar Hristos,
în slavă, primeşte în sfintele Sale mâini sufletul Maicii Preacurate. În unele
icoane s-a înfăţişat şi momentul înălţării ei cu trupul:se poate vedea în
partea de sus a icoanei, deasupra scenei Adormirii, Maica Domnului aşezată pe
tron într-o ,, mandodă”pe care îngerii o poartă spre ceruri.
În icoanele Bisericii, acest
fapt exprimat prin faptul că Hristos e arătat lângă trupul adormit al Maicii
Sale, ţinând în braţe sufletul ei în chipul unui copil. Nu îngerii buni sau răi
iau sufletul ei, ca la ceilalţi oameni, ci Hristos Însuşi, Fiul ei.Şi în
aceasta se arată legătura directă între Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu
care s-a născut din ea ca om. [5]
Sfânta Tradiţie a dat o mare
importanţă sărbătorii ,,Adormirii ”Maicii Domnului şi face pomenire de
ridicarea ei nevăzută, cu trupul şi sufletul,în slava cea cerească, dar nu a
lăsat o mărturie explicită despre înălţarea ei trupească,văzută ca a lui Iisus
Hristos.
Origen şi Efrem Sirul notează
că Maica Domnului a rămas fecioară până la moarte, dar aceste mărturii privesc
fecioria Maicii Domnului decât adormirea.
Sfântul Epifanie de Cipru
arată că nu se cunoaşte sfârşitul Maicii Domnului,că trupul ei ar trebui să
fie obiect de veneraţie, dar că pe altă
parte ea ar fi putut rămâne în viaţă că la Dumnezeu totul este cu putinţă.
În ,,Sinaxarul”din Minei se
spune că îngerii zburau înaintea ei, purtată de Domnul şi au strigat şi la
înălţarea ei, cum au strigat şi la înălţarea Domnului, cetelor de mai sus :
,,Deschideţi porţile voastre, să treacă Maica Împăratului tuturor”. Ea va
rămâne în veci mai cinstită decât Serafimii şi mai mărită decât Heruvimii, aflându-se
nemijlocit lângă Fiul ei făcut om şi ridicat pe tronul dumnezeiesc, la dreapta
Tatălui, ca să se facă tuturor oamenilor dăruitor al slavei Lui, prin
comuniunea cu El şi prin participarea la toate bunătăţile Lui.[6]
Unele tradiţii evlavioase
însoţesc trecerea Maicii Domnului la cele veşnice cu nenumărate minuni: orbii
au dobândit vedere, surzii auzire, iar ologii şi cei cuprinşi de alte boli s-au
făcut sănătoşi. Iar când apostolii au ridicat năsălia, spre a duce trupul
Sfintei Fecioare în grădina Ghetsimani, coruri îngereşti s-au făcut auzite în
văzduh, cinstind astfel mutarea ei la cele veşnice. (Sinaxar 15 august).
Alte tradiţii ne relatează
minunile care s-au săvârşit asupra unor necredincioşi iudei, care au voit să-i
necinstească trupul, surpându-l de pe năsălie, dar dreptatea lui Dumnezeu
ajungând pe îndrăzneţii şi obraznicii aceia, loviţi pe loc de orbire, iar unuia
dintre ei Atonie a sărit spre pat, voind să-l răstoarne şi să arunce la pământ
trupul Maicii lui Dumnezeu. Neruşinarea lui Atonie a fost degrab pedepsită:
Arhanghelul Mihail, cu o sabie nevăzută, i-a tăiat mâna, care a rămas atârnată
de catafalc. Trăsnit, Atonie, simţind o durere îngrozitoare, conştient de
păcatul lui, s-a întors în rugăciune către Iisusul pe Care Îl urâse până atunci şi a fost numai
decât tămăduit.[7]Atonie
a primit creştinismul şi l-a mărturisit
pe Hristos înaintea iudeilor din rândul
cărora ieşise, şi a primit moarte de martir de la ei. Încercarea de a diminua
valoarea şi cinstea Maicii Domnului a servit pentru o mai mare preaslăvire a
ei.
În secolul al V-lea, împărăteasa
Pulcheria a ridicat în
Constantinopol o mulţime de biserici
închinate lui Hristos. Una dintre acestea este zidită la Vlaherne în cinstea
prealăudatei şi preasfintei Maicii a lui Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. Împărăteasa
Pulcheria cere de la arhiepiscopul, Iuvenalie
al Ierusalimului trupul Maicii Domnului pentru al depune în Biserica din
Vlaherne. ,,Or noi vrem această relicvă să o aducem aici spre paza acestei
Cetăţi împărăteşti”.Arhiepiscopul îi relatează tradiţia :,,În Sfânta şi de-Dumnezeu-insuflata Scriptură nu se relatează cele
petrecute la săvârşirea sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria,dar dintr-o
predanie străveche şi foarte adevărată ştim că în vremea slăvitei ei adormiri
toţi Sfinţii Apostoli care străbăteau pământul spre mântuirea neamurilor au
fost adunaţi într-o clipită pe sus la Ierusalim; şi când au fost lângă ea, li
s-a arătat o vedenie îngerească şi s-a auzit o dumnezeiască imnodie a puterilor
de sus; şi aşa într-o slavă dumnezeiască şi cerească şi-a pus ea în mâinile lui
Dumnezeu sfântul ei suflet în chip negrăit.Iar trupul ei de –Dumnezeu- primitor
a fost dus şi îngropat în cântări ale îngerilor şi apostolilor şi aşezat într-o
raclă în Gheţimani ,loc în care trei zile corurile şi imnele îngereşti au
stăruit neîncetat.După cea de a treia zi, încetând cântarea îngerească, apostolii
de faţă au deschis racla la cererea lui Toma, care singur fusese departe de ei
şi, venit şi el a treia zi, a vrut să se închine trupului de- Dumnezeu
–primitor .Dar n-au putut nicicum trupul cel prealăudat ,ci găsind zăcând acolo
numai cele de îngropare din care ieşea o negrăită bună-mireasmă ,au asigurat
iarăşi racla .Cuprinşi de uimire în faţa minunii acestei taine, şi-au dat seama
că Cel care a binevoit a se întrupa şi înomeni după ipostasă şi s-a născut din
ea după trup ,Dumnezeu Cuvântul, Domnul slavei ,care a păzit nestricată şi după
naştere fecioria Maicii Sale Însuşi a binevoit şi după plecarea ei din viaţă să
cinstească trupul ei preacurat şi neprihănit cu nestricăciune şi cu strămutare
înainte de învierea de obşte şi universală”.[8]
Despre strămutarea trupului Maicii
Domnului la cer, este pentru prima dată menţionată istoric.
Stephen Shoemaker distinge
trei tipuri tradiţionale: relatările despre finicul pom al vieţii, relatările
din Betleem şi relatările copte, pe lângă alte relatări asociate de exemplu
cetăţii Efes (casa Maicii Domnului) sau Constantinopol. Toate au în comun :
moartea Maicii Domnului în Ierusalim, implicarea apostolilor, primirea de către
Hristos a sufletului Maicii Sale, strămutarea Maicii Domnului în rai, ostilitatea
iudeilor.
Cele mai vechi tradiţii ar fi
cele din manuscrise siriace din a doua jumătate a secolului al V-lea păstrate la British Museum,iar cele
mai vechi tradiţii greceşti sunt Transitus Mariae, operă atribuită Sfântului
Ioan Evanghelistul, dar în realitate scrisă la sfârşitul secolului al V-lea
începutul secolului al VI-lea.După tradiţia eclezială, locul îngropării Maicii
Domnului este în Ghetsimani, la est de Ierusalim.
Potrivit relatării arhiepiscopului Ioan de Tesalonic Maica
Domnului a fost vestită de un înger de apropierea morţii, primind o frunză de
finic, iar ea se roagă lui Hristos să-i izbăvească sufletul de puterile
vrăjmaşe. Apoi a arătat despre cele două veşminte ale sale ca să le ia două
văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene şi cunoscute
şi de la dânsa le era hrana.În timpul veghei, Maica Domnului îi linişteşte pe
însoţitori că moartea este un eveniment universal şi că puterile vrăjmaşe îi
biruie doar pe păcătoşi, dar îi şi previne că iudeii duşmănoşi vor încerca să-i
ardă trupul după moarte.Maica Domnului moare la ceasul al III-lea în a treia zi
,iar Mântuitorul îi ia sufletul, de şapte ori mai strălucitor decât soarele, înfăşurat
în giulgiuri, dându-l în grija Arhangelului Mihail.După trei zile, apostolii
deschid mormântul pentru a se închina trupului Maicii Domnului,dar găsesc doar
un giulgiu gol.[9]
Acest morâmânt este mai
cinstit decât cortul mărturiei cel de de mult pentru că a primit înăuntru
sfeşnicul cel cuvântător şi însufleţit, şi de Dumnezeu luminat, şi masa cea
purtătoare de viaţă pe care s-a pus nu pâinile punerii înainte (Lev.24,5-9), ci
Pâinea cea cerească (Ioan.6,35) primită, nu focul cel material (Lev.9,24)ci
focul cel nematerial al dumnezeirii.Acest mormânt este mai fericit
decât chivotul lui Moise.[10]
Părintele Stăniloae arată că nu numai prin naşterea mai presus de
fire din Fecioară îşi arată puterea
Fiului lui Dumnezeu, ci şi prin biruirea morţii, primită de bună voie, ci şi
prin faptul că nu lasă trupul Maicii Lui, din care s-a format trupul Lui, să se
corupă în mormânt, ci îl învie şi-l înalţă la cer unde este şi El.[11]
Iar că Maica Domnului nu învie
şi nu se înalţă prin ea, se arată prin faptul că ea nu se arată cu trupul ei
înviat şi nici în actul înălţării, şi aceasta nu se putea arăta astfel nici în
lucrarea văzută a lui Hristos cel înviat şi înălţat lângă ea.Actul învierii şi
înălţării ei s-a săvârşit prin Fiul ei înviat şi înălţat în chip nevăzut.[12]
Tradiţia Bisericii nici nu
vorbeşte de o înălţare a Fecioarei cu trupul la cer certificată de martori sau
atestată ca o revelaţie pentru că ,,a fost voia lui Dumnezeu ca acest eveniment
să rămână acoperit de taină”.[13]
Sfânta Fecioară a gustat
moartea ca una ce era sub păcatul strămoşesc, dar a învins moartea aşa cum
trebuie să o învingem toţi prin Hristos.[14]
Prin înălţarea şi mutarea
Sfintei Fecioare, firea noastră a urcat acum la cer.Ca odinioară prin înălţarea
Fiului ei, ea s-a făcut mai înaltă decât tronurile, decât heruvimii şi
serafimii, căci s-a făcut mai înaltă decât toate făpturile nemateriale şi
netrupeşti, şi preaslăvita, preabinecuvântata Maică a Mântuitorului nostru
Hristos Dumnezeu ,înveşmântată cu slavă împărătească, închinată de toate oştile,puterile
şi stăpânirile, şi de tot numele dat nu numai în această lume, dar şi în cea
viitoare, nevăzută şi necunoscută.[15]
Viaţa ei pământească, trăită
atât de minunat, cum n-a trăit-o nici un muritor- deşi petrecută în umbră şi în
taină – învăluită în razele maternităţii divine şi ale fecioriei, ia sfârşit.
Vedem în această moarte împlinindu-se legea naturală a firii. Maria n-a fost
eliberată de această, lege ca una care
s-a născut din sămânţa lui David, s-a curăţit pe sine prin lucrarea de bunăvoie
a virtuţilor şi a fost curăţită de Duhul Sfânt la Buna Vestire şi la
Cincizecime.Legea intrată în fire în urma păcatului îşi cere dreptul. ,,...Aici,
în adormire, moartea constituie o datorie a firii omeneşti, peste care nu se
poate trece, dacă vrei să te eliberezi de trupul cel muritor şi să te îmbraci
cu trupul Învierii”.[16]
În practica Bisericii vechi,
Adormirea Maicii Domnului a fost cea dintâi sărbătoare instituită în cinstea şi
întru pomenirea Sfintei Fecioare Maria, deoarece dintru început amintirea sfinţilor se făcea numai în ziua morţii lor. Această
sărbătoare s-a prăznuit mai întâi în Ierusalim apoi s-a răspândit în întreaga
Biserică.
Împăratul bizantin Mauriciu (582-603) a hotărât ca 15
august să fie data de prăznuire în toate Bisericile a sărbătorii Adormirii Maicii
Domnului, ţinera ei fiind împreunată cu
servicii divine speciale şi cu numeroase solemnităţi. Conform tradiţiei Sfânta
Fecioară Maria, înainte de adormirea sa a petrecut în post şi rugăciune, Sfânta
Biserică a aşezat înaintea acestei sărbători de două săptămâni de post (1-14
august ) prilej de pocăinţă şi de rugăciuni pentru creştini.[17]
,,Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni şi folosinţe neadormită, nădejdea
cea neschimbată, mormântul şi moartea nu o au ţinut. Căci pe Maica Vieţii la
viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşuit în pântecele ei pururea fecioresc”.[18]
Părintele Teofil Părăian în
cartea ,,Sărbători fericite”afirma că Maica Domnului s-a mutat din această
viaţă întru smerenie şi a fost pusă în mormânt cum sunt puşi cu cinste toţi
credincioşii, dar după învăţătura Sfintei noastre Biserici ea nu a rămas în
mormânt, ci a fost luată la cer şi cu trupul şi sufletul, unde trăiesc toţii
sfinţii lângă Dumnezeu, dar numai cu sufletul,căci trupurile lor rămân aici pe
pământ.Cunoaştem doar doi sfinţi care au fost ridicaţi cu trupul şi cu sufletul
mai presus de lume, pe Enoh care se spune că a plăcut lui Dumnezeu şi l-a luat
la Sine, şi pe proorocul Ilie care a fost ridicat la cer într-o căruţă de foc
în priveliştea a toată lumea fiind de faţă şi proorocul Elisei.
Prin plecare din lume, ea nu
s-a depărtat de ucenicii şi urmaşii Domnului Iisus Hristos, că ea va fi şi de
acum încolo rugătoare pentru ei.De aceea noi o numim nu numai Maica Domnului,
Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, ci şi solitoare a creştinilor. Ea
duce rugăciunile noastre Fiului ei, Cel bogat în milă şi plin de îndurare.[19]
,,Cu suflet curat şi inimă
înfrântă să vă pregătiţi pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Sosind
sărbătoarea aceasta luminată să veniţi la biserică şi acolo să vă îndulciţi de
icoana adormirii şi să o sărutaţi pentru mântuirea sufletelor voastre. Pentru
că precum odinioară a poftit Preacurata să se adune în Ghetsimani spre a
îngropa trupul ei, aşa Maica aceasta a noastră a tuturor ne cheamă pe noi
astăzi în biserică spre mărirea lui Dumnezeu pentru toate acele mântuitoare
lucruri care printr-însa s-au săvârşit, după sfatul cel veşnic şi neurmat a lui
Dumnezeu.Veniţi la biserică şi faceţi fapte de milostenie, prcum vedeţi făcând
pe Maica Domnului, care şi la ceasul morţii şi-a împărţit cele două haine ce le
avea, la două văduve sărace, şi ziceţi din inimă: O, slavă şi bucurie a celor
cereşti şi a celor pământeşti! O, Doamnă şi Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoare! O, nădejde şi scăpare şi acoperământ al creştinilor! Sub a ta preaputernică
părtinire alergăm şi cucerindu-ne te rugăm pe tine, priveşte suspinurile şi
lacrimile noastre ce le-am vărsat astăzi în biserica unuia născut Fiului tău,
ca şi cum am fi fost ieşit din mormântul tău şi izbăveşte-ne de toată nevoia şi
întinarea, pe noi păcătoşii şi pe toţi care neîncetat îţi cântă ţie: ,,Bucură-te
mireasă, pururea Fecioară!” (Mitropolitul Andreiu Şaguna, Predici, p.140-141).[20] ( Bobeș Hampu Marioara) Facultatea de Teologie ,,Andrei Șaguna” Sibiu/- 2012.
[1] Arhid. Prof. I. Zăgrean . ,,Îndrumător Bisericesc, cap .,,Adormirea Maicii Domnului „1977,Tiparul
Tipografiei Eparhiale,Sibiu,NR.125,p.161.
[2] Sfântul
Ioan Maximovici .,,Dreapta
cinstire a Născătoarei de Dumnezeu”,trad,Cătălin Grigore, Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti,2009.p.71.
[4] Pr.Prof.Dumitru Stăniloae ,,Maica Domnului ca mijlocitoare” , ... ,p.94.
[5] Dumitru Stăniloae, ,,Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului.” ... ,
p.211.
[7] Sfântul Ioan Maximovici, ,,Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu”,.. ,p.26-27.
[8] Epifanie Monahul,Simeon Metafrastul,Maxim
Mărturisitorul,2007,,Trei Vieţi bizantine
ale Maicii Domnului”Ediţia a-II-a,Traducere şi postfaţă,diac.Ioan.I.Ică
jr,Editura Deisis,Sibiu, p.257.
[9] Marinel Laurenţiu Marcu ,, The feast of
the Dormition of the Theotokos: a synthesis of the Ancient Traditions of the
Virgin Mary´s Ddormition” în : Revista Studii Teologice nr.1./ 2011 , p.35-54.
[10] Sfântul Ioan Damaschin, ,,Cuvântări la Sărbătorile
Împărăteşti,la Sărbătorile de la Sfinţi şi ale Maicii Domnului “ , trad,
din limba greacă veche,Pr. Dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă,Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p.288.
[11] Dumitru Stăniloae, ,,Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului”,... ,p.210
[13] Diac.Ioan Ică jr, ,,Maica Domnului în
teologia sec XX şi în spiritualitatea ishiastă a sec XIV”, ...,p.41.
[14] Prot.Sergiu Bulgakoff,Kupina Neopalimaia,
,,Ea nu a înlăturat moartea cu propria ei
putere- moartea a fost trimisă de puterea lui Hristos, ea a fost învinsă de El
şi a devenit în acest chip înviatul cel dintâi al făpturii întregi.Această
învierenu face decât confirmă puterea şi veracitatea morţii”,p.123, apud
Monahia Semfora Gafton, ,,Maica Domnului
în Biserica Ortodoxă”Editura Sophia, Bucureşti , 1998 . p 49.
[15] Sfântul
Maxim Mărturisitorul, ,,Viaţa Maicii Domnului”, Ediţia a II-a, traducere
şi postfaţă:diac.Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.108.
[16] Prot. Sergiu Bulgakoff,Kupina
Neopalimaia,pag.123, apud Monahia Semfora Gafton, ,,Maica Domnului în Biserica Ortodoxă”Editura Sophia, Bucureşti ,
1998, p.46-47,
[17] Arhid. Prof. I. Zăgrean,1977 ,,Îndrumător
Bisericesc”, ... ,p.163-164
[18] Alexander Schmemann, ,,Maica Domnului”Traducere Cezar Login,Editura Patmos,Cluj-Napoca,
2010, p.50.
[19] Pr.Vasile Mihoc, ,,Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în
Mitropolia Ardealului , Revistă Oficială A
Arhipiscopiei Sibiului, Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopiei
Albei Iuliei şi Oradiei, nr: 1 -3 , XXIV, ianuarie- martie 1979, Redacţia şi
Administraţia :Arhipiscopia Ortodoxă Română , Sibiu , Redactor Responsabil :P.C.Pr. Prof .Dr.Ioan. I.
Ică, p.852.
[20] Îndrumător Bisericesc,1977, ,,La Adormirea
Maicii Domnului ..,p.25.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)