Biserica şi Politica

BISERICA ŞI POLITICA DIN PERSPECTIVĂ CANONICĂ

                                               Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga

                                                 Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna” Sibiu

Biserica şi politica nu este o temă nouă, ea aparţine subiectului mai larg privind relaţiile dintre Biserică şi stat. A devenit, însă, o temă deosebit de actuală pentru noi după anul 1989, când Biserica Ortodoxă Română a trebuit să-şi redefinească relaţiile ei cu statul, în deplină libertate şi în acord cu timpurile de astăzi, dar şi cu tradiţia sa bimilenară.

Dar pentru a analiza, din perspectivă canonic-ortodoxă, raportul dintre Biserică şi politică, trebuie mai întâi să explicăm ce înţelegem prin cele două noţiuni puse în relaţie, fiindcă aceste noţiuni au un sens multiplu.

Astfel, pe de-o parte, noţiunea de Biserică face referinţă, din punct de vedere canonic, la toate cele trei categorii de membri ai Bisericii, respectiv, clerici, laici şi monahi. De cealaltă parte, prin noţiunea de politică se înţelege atât politica de partid, cât şi politica de stat sau politica naţională[1]. 

Având în vedere aceste sensuri, iată că practic ne găsim în faţa unui raport multiplu ce caracterizează relaţiile dintre Biserică şi politică, şi anume:

1. Clericii şi politica de partid

Acesta este primul sens la care ne gândim, în general, atunci când pronunţăm expresia „Biserica şi politica". Care trebuie să fie atitudinea clericilor faţă de politica de partid?

Potrivit doctrinei canonice ortodoxe, clericii sunt opriţi categoric de a face politică de partid, sub pedeapsa caterisirii. De ce? Pentru că propovăduirea Evangheliei este incompatibilă cu politica de partid. Biserica prin definiţie înseamnă comuniunea care trebuie să-i cuprindă pe toţi, pe când termenul „partid” vine de la „parte”. În acest sens, clericii nu pot sluji, în acelaşi timp, şi tuturor şi numai unei singure părţi. Misiunea clericilor este de a propovădui Evanghelia, iar nu platformele–program. Pastoraţia urmăreşte câştigarea credincioşilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu, iar nu pentru o anumită orientare politică.

Cu alte cuvinte, pastoraţia transcende politica. A face politică înseamnă coborârea în imanent, în interese înguste şi viziuni temporare. În schimb, a face pastoraţie înseamnă exact contrariul politicii, adică urcarea duhovnicească spre cele veşnice, lepădarea de sine şi de propriile interese, având mereu în minte şi în inimă o viziune eshatologică asupra lumii.

Starea de incompatibilitate dintre misiunea preoţească şi „grijile lumeşti” s-a constatat încă din perioada primară a Bisericii. Sf. Ap. Pavel vorbind despre ostaşul lui Hristos spune că „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii dacă vrea să-i placă celui ce 1-a adus în oaste” (2 Tim. 2, 4). Acest principiu scripturistic a fost întocmai împlinit şi de Sf. Părinţi care au dat numeroase canoane ce opresc pe clerici de la activităţi nepotrivite cu preoţia.

Astfel, canonul 6 apostolic prevede ca „episcopul, preotul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti, iar de nu, să se caterisească”[2].

Canonul 81 apostolic argumentează că nimeni nu se poate coborî la grijile politice (lumeşti), pentru că „nimeni nu poate sluji la doi domni (Mt. 6, 24)”[3].

Canonul 83 apostolic prevede că grijile politice sunt incompatibile cu preoţia, fiindcă „cele ale Cezarului sunt ale Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu sunt ale Iui Dumnezeu” (Mt. 22, 21)[4].

La Sinodul IV ecumenic (451), prin canoanele 3 şi 7, se opreşte imixtiunea clerului în problemele politice, sub pedeapsa caterisirii. Pe de altă parte, prin canonul 12 al aceluiaşi sinod, se interzice şi imixtiunea statului (politicului) în problemele bisericeşti.

La Sinodul VII ecumenic (787), reluându-se această problemă, prin canonul 10 s-a hotărât ca clericii care „părăsindu-şi parohia lor... aleargă la dregătorii lumeşti..., pe aceştia nu este îngăduit a-i primi la nici un fel de casă sau biserică”[5], de aceea ori să înceteze, ori să se caterisească.

Interdicţia clericilor de a se implica în dregătoriile politice este reluată şi de canonul 16 Cartagina (419) şi canonul 11, I-II Constantinopol (861).

Potrivit sfintelor canoane misiunea pastorală este, aşadar, incompatibilă cu activitatea politică de partid.

Din nefericire, după anul 1989, unii episcopi şi preoţi ortodocşi au intrat în diferite partide şi au candidat la alegeri din partea acestor partide. Rezultatul a fost defavorabil pentru că antipatia la adresa acestor partide s-a revărsat şi asupra lor.

Mai mult, în Parlamentul României au existat preoţi ortodocşi din partea unor partide concurente. Necanonicitatea acestei situaţii s-a putut vedea şi din faptul că aceşti preoţi parlamentari nu au putut să acţioneze unitar corespunzător credinţei lor, ci divergent conform politicii de partid pe care au reprezentat-o întrebarea este: ce a fost mai important pentru ei, credinţa ortodoxă în baza căreia au devenit preoţi sau orientarea politică în baza căreia au devenit parlamentari?

În timpul mandatului lor, aceşti preoţi parlamentari şi-au părăsit parohiile lor, ori acest fapt, conform canoanelor 36 apostolic şi 10, de la Sinodul VII ecumenic, sa pedepseşte cu caterisirea[6].

În situaţii similare s-au aflat şi preoţii care au candidat pentru funcţii administrative locale de stat (primar), fapt prin care au neglijat misiunea lor pastorală şi au diminuat autoritatea lor duhovnicească[7].

Pornind de la această realitate şi luând în considerare principiile canonice ortodoxe, în februarie 1996, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dat un comunicat privind poziţia Bisericii în perspectiva alegerilor, prin care clericilor li se recomanda abţinerea de la activităţile politice de partid. Din nefericire, aceasta a fost doar o precizare, deşi, conform sfintelor canoane, ea ar fi trebuit să fie o hotărâre prevăzută cu pedeapsa caterisirii[8].

Abia în anul 2004, Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat o hotărâre clară de interzicere a înscrierii clericilor în partidele politice[9]. Cei care, la acea dată, erau deja membrii de partid, li s-a dat posibilitatea de a se decide pentru una din cele două: preoţia sau activismul de partid. Rezultatul acestei hotărâri a fost evident, în Parlamentul României, ales în 2004, nu au mai fost preoţi-parlamentari.

Prin urmare, dreptul canonic ortodox opreşte clericii de a se implica în politica de partid, din două motive:

a) mai întâi pentru că politica de partid presupune coborârea clericilor de la propovăduirea credinţei creştine, la afirmarea ideologiilor echivoce (şi de cele mai multe ori ieftine) de partid,

b) şi, apoi, pentru că politica de partid îi obligă pe clerici să renunţe, practic, la activitatea lor misionar-pastorală spre a lucra la afirmarea partidului sau a exercita diferite funcţii politice.

Aceste două aspecte constrâng clericii implicaţi în politica de partid la compromisuri inadmisibile. Preotul trebuie să rămână preot, fără suspendări, fără întreruperi, fără pauze. Realitatea istorică a dovedit de atâtea ori, în mod indubitabil, că partidul a dus la compromiterea preotului, iar nu preotul la metamorfozarea partidului. Acesta este şi motivul pentru care pedeapsa canonică pentru clericul care se coboară la politica de partid este maximă: caterisirea[10].

2. Clericii şi politica naţională

Dacă clericii sunt opriţi de sfintele canoane de la politica de partid, aceasta nu înseamnă că Biserica trebuie să rămână total indiferentă faţă de politica naţională, adică politica generală a statului nostru naţional. Aici lucrurile stau exact invers. Clericii sunt obligaţi moral, prin hirotonia lor, să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi să urmărească întruparea ei în realităţile cotidiene. De aceea evoluţia generală a societăţii nu trebuie să fie un lucru străin clericilor. Această evoluţie trebuie să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Chiar dacă societatea se vrea astăzi a fi profană, Biserica trebuie să lupte pentru încreştinarea ei, deci inclusiv pentru încreştinarea politicii generale a statului. Apărarea valorilor creştine şi a identităţii noastre spirituale este misiunea fundamentală a Bisericii noastre.

Din acest motiv, clericii trebuie să se implice în politica naţională, nu de pe poziţiile politice de partid şi ale intereselor lor, ci de pe propria poziţie, de slujitori ai Evangheliei lui Hristos, urmărind întruparea credinţei creştine ortodoxe în această politică. Altfel spus, preoţii trebuie să se implice în politica naţională a statului nostru, nu ca membri de partid, „renunţând" temporar la preoţie, ci ca preoţi ortodocşi, refuzând interesele partinice, în schimbul apărării intereselor Bisericii noastre naţionale şi ale neamului românesc.

Aceasta a fost şi raţiunea pentru care, până în anul 1948, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost membri de drept ai Parlamentului României, adică reprezentanţi nu ai unor partide, ci ai Bisericii şi neamului nostru[11]. Din această perspectivă patriarhul Miron Cristea a putut fi preşedinte al Consiliului de Miniştri şi chiar preşedinte al Consiliului de Regenţă (adică primul om în stat după Regele Mihai), slujind valorile şi interesele statului românesc şi Bisericii străbune, iar nu interese restrânse de partid[12].

După 1948 - deşi numai formal - dreptul patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a fi membru în parlamentul de atunci („Marea Adunare Naţională”) a fost păstrat.

Aşa ar fi trebuit să fie şi după anul 1989. Din păcate, modelul urmat de politicienii noştri a fost unul străin de tradiţia răsăriteană şi românească. După perioada comunistă ne-am abătut şi mai mult de la propriile noastre valori, urmând, din nefericire, modele străine de spiritualitatea şi cultura noastră. Tragedia noastră este că Răsăritul comunist ne-a tăiat rădăcinile, iar Apusul secularizant ne-a dat modele improprii.

În felul acesta, luând model apusean inadecvat, Constituţia României din anul 1991 n-a mai permis reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române de a mai fi membri de drept în Parlamentul României. S-a distrus astfel, în numele „democraţiei”, un drept şi o tradiţie veche ca şi poporul român.

Criza de autoritate în care s-a aflat sinodul Bisericii Ortodoxe Române după anul 1989 a favorizat autorii Constituţiei româneşti din anul 1991 să elimine, fără scrupule, acest drept - după părerea noastră - inalienabil.

Acest handicap va trebui depăşit în viitor. Biserica Ortodoxa Română ar trebui să ceară în mod imperios, revenirea la tradiţia noastră creştină şi românească prin care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, alături de reprezentanţii tuturor cultelor legale, să fie membri de drept în Parlamentul României. Ideea că Uniunea Europeană nu ar permite prezenţa clericilor în parlamentele naţionale este falsă, pentru că Uniunea Europeană nu a impus nici unui stat membru un anumit model. Singura cerinţă a Uniunii Europene este respectarea principiilor democraţiei, iar democraţia nu se poate opune Bisericii.

Implicarea consecventă a Bisericii noastre, a clericilor, în politica naţională este, în felul acesta, mai mult decât necesară, pentru apărarea identităţii, spiritualităţii şi culturii naţionale, pentru înrădăcinarea valorilor creştine în societatea noastră. Altfel Biserica va fi marginalizată tot mai mult, credinţa creştină va fi ignorată, iar politica românească îşi va pierde iremediabil verticalitatea.

3. Laicii şi politica

În privinţa raportului laicilor ortodocşi cu politica, lucrurile sunt mai simple. Aici Biserica şi sfintele canoane nu i-au oprit pe creştini de la implicarea lor în orice formă de politică, singura condiţie care s-a impus de la sine a fost aceea de a fi şi a rămâne mereu creştini ortodocşi adevăraţi, apărători ai duhului Evangheliei lui Hristos. Dreptul creştinilor laici de a se implica în politică vine şi din faptul firesc că credinciosul şi cetăţeanul sunt una în persoana umană, între cele două realităţi nu se poate face separaţie. Singurul mod de separaţie între cele două identităţi este suprimarea existenţei uneia dintre ele.

Prin urmare, Biserica nu-i opreşte pe creştinii ei laici de a face fie politică de partid, fie de a se implica în politica naţională, ba mai mult, le recomandă acestora de a se implica în politică, în convingerea că, în felul acesta, societatea nu se va îndepărta de valorile creştine. Acolo unde nu sunt valori creştine, nu poate fi o politică adevărată, iar existenţa umană riscă să cadă, dacă nu într-o societate violentă, cel puţin într-o societate păgână.

În societatea secularizată de astăzi apărarea valorilor creştine este o misiune de mare actualitate, de aceea Biserica trebuie să-i încurajeze vizibil pe creştini de a se implica în politica de partid şi în politica naţională, în vederea biruinţei Evangheliei lui Hristos.

4. Monahii şi politica

Monahii sunt creştinii care, depunând voturile monahale, se retrag din această lume, pentru a duce o viaţă curată, dăruită total lui Hristos. Este practic o moarte spirituală pentru această lume în vederea naşterii la o viaţă nouă în Hristos. De aceea slujba tunderii în monahism se aseamănă unui parastas, iar călugărul primeşte un nume nou, renunţând la cel folosit în lume până în momentul tunderii.

Fiind o moarte spirituală, tunderea în monahism înseamnă renunţarea şi la exercitarea drepturilor civile care presupun implicarea în viaţa socială. Din această perspectivă monahii trebuie să se abţină de la orice implicare în viaţa politică a societăţii. Acesta este şi conţinutul canoanelor 3, 4 şi 7 de la Sinodul IV ecumenic (451), care îl opresc pe monah, sub pedeapsa caterisirii, să se amestece în orice formă de politică.

Canonul 4, de la Sinodul IV ecumenic prevede că „cei ce trăiesc în viaţa monahală să se supună episcopului, să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi, să nu tulbure treburile bisericeşti şi nici cele ale vieţii obşteşti, nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mânăstirile lor”[13].

Prin urmare, viaţa monahală şi politica sunt două lucruri care, din punct de vedere canonic, nu pot coexista. Mai mult chiar, monahii trebuie să se abţină şi de la exercitarea dreptului de vot[14], ca unii care au părăsit lumea şi interesele ei. Singurul mod în care monahii pot influenţa societatea este cel spiritual-cultural, aşa cum de-altfel s-a şi întâmplat în istorie.

*

În concluzie, raportul Biserică-politică este un raport complex, de aceea numai nuanţarea lui duce la o înţelegere corectă. Astfel, clericii sunt opriţi de la politica de partid, dar nu sunt opriţi de la implicarea lor în politica naţională în vederea apropierii ei de Evanghelia lui Hristos. Laicilor li se recomandă implicarea atât în politica de partid, cât şi în politica naţională, în spirit creştin, iar monahii sunt opriţi de la orice activitate care i-ar reîntoarce la viaţa lumească.

Episcopul şi canonistul Nicodim Milaş, comentând canonul 6 apostolic care opreşte implicarea clericilor în „grijile lumeşti”, notează: „Serviciul lumesc public nu poate avea nimic în comun cu serviciul preoţesc. Puterea lumească unită cu funcţiunea preoţească ar slăbi şi ar altera importanţa spirituală a celei din urmă. L-ar constrânge pe purtătorul aceleia, spre dauna misiunii şi scopului ei nemijlocit, a se îndeletnici de lucruri lumeşti şi de interesele pământeşti ale oamenilor şi prin aceasta s-ar împiedica dezvoltarea influenţei spirituale depline şi libere, pe care preoţia trebuie să o exercite asupra conştiinţei şi vieţii lor morale, şi, ceea ce este mai presus de toate, prin aceasta preoţia s-ar înstrăina cu totul de pilda, spiritul şi voinţa lui Iisus Hristos. Întemeietorul divin al Bisericii creştine, Carele nici însuşi nu a ocupat şi nici învăţăceilor Săi nu le-a permis să ocupe vreo funcţiune de acest fel, ba nu le-a permis să participe la nici o afacere publică de stat. Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta – a răspuns Hristos când I s-a pus întrebarea despre împărăţia Lui (Ioan 14, 36)”[15].

Aceste cuvinte nu şi-au pierdut cu nimic actualitatea. Ba mai mult, ele ne sugerează că raportul dintre Biserică şi politică va fi în deplină normalitate numai prin respectarea riguroasă a prevederilor sfintelor canoane.

---

[1] Politica de partid este politica pe care o promovează fiecare partid în parte. Politica de stat este politica pe care o promovează statul, la un moment dat, prin conjugarea tuturor politicilor de partid. Practic, politica de stat izvorăşte din politicile de partid (mai ales din politica partidelor aflate la putere), dar ea transcende partidismul. Identificarea politicii de stat în mod exclusiv cu politica unui partid este o anomalie, care s-a produs numai în timpul dictaturilor partidului unic conducător. In cazul României, „politica de stat” poate fi numită şi „politică naţională”, pentru că art. 1, par. (1) din Constituţia României din 1991 prevede că „România este stat naţional”, cf. Dr. Ovidiu Ţinca, Constituţii şi alte texte de drept public, Oradea, 1997, p. 101.

[2] Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 11.

[3] Ibidem, p. 48.

[4] Ibdiem, p. 49.

[5] Ibidem, p. 169.

[6] Din păcate, aceşti preoţi-parlamentari au fost doar „suspendaţi" din postul de paroh pe perioada mandatului, de către episcopii lor. Or, această procedură de suspendare este, în mod practic, nu o pedeapsă, ci o favoare, pentru ca la expirarea mandatului preoţii în cauză s-au întors fără griji la postul de paroh iniţial, păstrat pe seama lor.

[7] După 1989 au fost numeroşi preoţi care au candidat la funcţia de primar. Acest fapt este nepotrivit cu sfintele canoane. Incompatibilitatea de funcţii s-a văzut şi din împărţirea nefirească a preotului între altar şi fotoliul de primar. Cel mult, preotul poate fi consilier local ales sau numit, nu pe liste de partid, ci ca reprezentant al comunităţii ortodoxe locale. În felul acesta, preotul-consilier (sfătuitor sau sfetnic, după titulatura veche) poate fi, în cadrul consiliului local, vocea competentă a Bisericii ortodoxe locale şi a valorilor creştine tradiţionale.

[8] Comunicat Nr.1066/1996: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în şedinţă plenară în zilele de 13-14 februarie 1996, face următoarele precizări în perspectiva alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din România, care vor avea loc în anul acesta: (…) în conformitate cu sfintele canoane, episcopii, preoţii şi diaconii, ca părinţi duhovniceşti ai tuturor credincioşilor, se vor abţine de a candida la alegeri pentru a deveni deputaţi sau senatori”, cf. “Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la activitatea bisericească (1986-2002)”, Galaţi 2003, p.65.

[9] Hotărârea nr.410/2004 luată de Sf.Sinod în cadrul lucrărilor dintre 10-13 februarie 2004.

[10] Unii teologi şi-au exprimat părerea că intrarea preotului în politică, şi prin aceasta în parlament, este o necesitate pentru că astăzi nu se mai permite episcopilor să fie membrii de drept în Parlamentul României. Aceasta este însă o soluţie de compromis. Or, după părerea noastră, compromisul nu poate duce la progres. Soluţia reală ar fi lupta insistentă a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru recuperarea dreptului istoric pierdut, pentru prima dată, prin Constituţia din 1991, ca episcopii să redevină membrii de drept în Parlamentul României. Sau, cel puţin, rezervarea dreptului, prin lege, de participare a episcopilor la consultările privind deciziile în probleme morale majore ale societăţii.

[11] Cf. art. 76, pct. 2 din Constituţia României din 1866; art. 72, pct. b şi c din Constituţia României din 1923; art. 64, pct. c şi d din Constituţia României din 1938; vezi Dr. Ovidiu Ţinca, op.cit., p. 18, 33 şi 52-53.

[12] Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale (1895—1937), Cluj-Napoca, 1999, 175 p. Filosoful Nae Ionescu nu a agreat deloc acest fapt, considerând că Patriarhul Miron s-a înregimentat prea mult în cele lumeşti.

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 80.

[14] Cel mai potrivit ar fi fost ca hotărârea 410/2004 a Sf. Sinod al BOR să conţină şi interdicţia monahilor de a participa la vot.

[15] Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea I, Arad, 1930, p. 309.

Secretele Succesului de Dale Carnegie (Cap IX)

Ce vor toţi oamenii 

Referat
 
        Motto: Deprinde-te a asculta cu atenţie pe oricine şi a te pune cât poţi mai mult în sufletul celui care stai de vorbă. (Marc Aureliu ,,Către tine însuţi". Dicţionarul Bunei -cuviinţe de Gheorghe Paschia.

         Dale Carnegie ( pe numele lui real Dale Carnegey) s-a născut la 24 noiembrie 1888 la o fermă săracă din Missouri şi s-a stins din viaţă la 1 noiembrie 1955, la Forest Hills, New York, în plină glorie.El este unul dintre deschizătorii de drum în domeniul ,,artei" vorbirii în public şi cel mai mare autor de literatură motivaţională.
       După absolvirea colegiului, a lucrat ca agent de vânzări în Nebraska şi a obţinut câteva roluri ca actor la New York. Dezamăgit de ce făcea şi de traiul modest, caută o soluţie şi îşi dă seama că diploma de absolvent al State Teachers College din Warrensburg, Missouri, secţia Pedagogie, i-ar înlesni accesul la o catedră. Este angajat de Young Men Christian Association să predea cursuri serale pentru adulţi despre o temă aleasă chiar de el: vorbirea în public, domeniu în care se pregătise şi obţinuse rezultate de a lungul anilor. Astfel începe faimoasa carieră de conferenţiar şi de autor de mare succes a lui Dale Carnegie.
    Acest capitol începe cu o întrebare sugestivă pentru noi toţi oamenii, şi dacă vom găsi răspunsul va fi  reţeta magică a fericirii eterne.
      Formula magică este:,, Aveţi dreptate". Vă înţeleg foarte bine.Ascultarea, înţelegerea celui de lângă tine şi empatia ar calma pe cele mai furioase şi agresive animale cum ar fi mistreţii şi rinocerii.
     Autorul ne pune în faţă trei exemple relevante de a câştiga simpatia oamenilor graţie artei de a reuşi în viaţă, de a evita certurile, ranchiuna şi de a trezi bunăvoinţa auditorului să ne asculte cu atenţie.
     Dale Carnegie ne dă o pildă de a ne închipui că avem constituţia lui Al Capone, căci am primit aceiaşi educaţie, şi căci am suferit aceleaşi influienţe  şi că vom fi exact ceea ce este el şi vom trăi aceleaşi consecinţe. Părinţii şi societatea l-au făcut ceea ce este.
      B.f.Skinner a propus o teorie a comportamentului bazată pe principiul numit de el condiţionare operantă , care descrie cum comportamentul este influenţat de efectele sale,cunoscute sub numele de recompensă şi pedeapsă.Oamenii au o permanentă nevoie de a fi apreciaţi pozitiv. Dar când aprecierea pozitivă e condiţionată, ei au tendinţa de a elimina din conştiinţă anumite experienţe şi de a-şi limita potenţialul de auto-realizare.
     Carl Rogers spunea că sinele este un element important al experienţei umane şi că scopul fiecărui individ este de a deveni cu adevărat el însuşi.
     Structurile personalităţii reliefate de teoria social cognitivă se referă în principal la procesele cognitive. Cele mai importante concepte sunt: competenţele, deprinderile, scopurile şi sinele, mai precis dinamica instinctelor.
      Teoria freudiană a personalităţii reprezintă prima şi cea mai influentă teorie psihologică asupra persoanei.
      Freud spune despre instinct că: poate fi blocat, poate fi exprimat într-o  formă modificată sau descărcată în forma sa primară de existenţă.
      Alfred Alder afirma: ,,acela care-şi pierde orice interes pentru semenii săi şi îi loveşte cât mai mult posibil, se va izbi în viaţă de cele mai mari obstacole.În aceşti oameni prinde rădăcini resentimentul eşecului şi mulţi vor deveni nişte rataţi."
      Şi întru-cât nu trăim în peşteri, ci suntem nevoiţi să interacţionăm cu mulţi oameni în fiecare zi, cel mai bine ar fi ca această interacţiune să fie impregnată cu o aromă suavă şi luminoasă ca de primăvară, nu cu un cenuşiu aspru şi rece de iarnă.  
   G.H.Mead a pornit de la premisa că viaţa socială se constitue prin intermediul limbajului, astfel comunicarea este principiul vieţii sociale.
       Al doilea exemplu este legat de conferinţa susţinută de autor la radio despre Louisa May Alcott, autoarea cărţii Little Women, care a scris cartea la Concord Massachussetts, dar a vorbit şi despre vizita făcută la casa din Concord, Hampshire repetând acest lucru a făcut o greşală de geografie.Din cauza acestei erori autorul a fost bombardat cu scrosori şi telegrame, unele pline de indignare altele insultătoare.Dar cea care m-a batjocorit cel mai mult a fost o doamnă din Massachusetts.Într-adevăr autorul recunoscuse acea greşală de geografie îndreptată împotriva civilizaţiei.Hotărându-se astfel să transforme ostilitatea în simpatie printr-un simplu telefon.
     Telefonul adresat acestei doamne, a schimbat radical situaţia transformându-o într-una de simpatie, de acceptare şi respect reciproc. 
     Fiinţa umană are o înzestrare genetică specială pentru a-şi putea însuşi limba şi a comunica în mod dominant prin acest cod.Marii filozofi ai comunicării Platon şi Seneca spun despre importanţa comunicării că este esenţială privind raporturile între oameni, de cunoaştere de prietenie, de influenţă care constituie relaţia interpersonală cea mai pură, atunci când sunt dificultăţi de comunicare toate acestea se exprimă mai greu sau efectiv denaturate de anumite bariere şi deci o mai bună cunoaştere înseamnă o mai bună relaţionare şi acceptare.
     În al treilea exemplu este vorba despre celebrul impresar Mr. Sol Hurok care era ataşat de ilustrul Şaliapin care avea o voce deosebit de frumoasă şi cânta la Opera Metropolitană.
      ,,Mânzul"îi făcea impresarului multe buclucuri, era un copil răsfăţat, şi după cum spunea Mr Hurok ,,un tip infernal".În ziua spectacolului când să cânte Şaliapin îi telefonează impresrului că nu poate să cânte, căci îşi simte gâtul ca o răzătoare. Atunci impresarul veni la hotel şi-l compătimi.Ce păcat! Fireşte că nu poţi cânta.Am să anulez imediat angajamentul. Şaliapin suspina şi-l ruga pe impresar să nu anuleze contractul, şi să vină mai târziu că poate o să-i fie mai bine.Impresarul voia să anuleze contractul, dar Şaliapin consimte să cânte cu condiţia să spună publicului că este răcit şi nu este în formă, impresarul îi îndeplini cererea. 
         Toţi avem nevoie de simpatie spune un celebru psiholog, fie sub formă de aprobare, de încurajare sau mângâiere. 
         Un citat din Carl Rogers, cel care a utilizat pentru prima dată termenul de ascultare activă:,,Când am fost ascultat şi înţeles, am devenit capabil să privesc cu alţi ochi lumea mea interioară şi să pot merge mai departe.Este surprinzător să constaţi că sentimente care erau înspăimântătoare devin suportabile de îndată ce ne ascultă cineva.E stupefiant să vezi că probleme care păreau imposibil de rezolvat îşi găsesc soluţia atunci când cineva ne înţelege". Să şti să asculţi este o competenţă pe cât de rară, pe atât de preţioasă.
           Toţi oamenii tânjesc după înţelegere.O astfel de atitudine conciliantă ar opri cearta, ar elimina disconfortul, ar crea bună dispoziţie, l-ar face pe celălalt mai receptiv.

Bibliografie: 

1. Chiru.I.,2003, Comunicarea interpersonală,Editura Tritonic,  Bucureşti.

2. Holdevici.I, 2008, Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie, Editura Lider.

 3.Opre.A, 2007, Psihologia pesonalităţii, Pedagogia învăţămîntului primar şi preşcolar, MEC.
4.Stănculescu .E, 1996., Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Anul -III- 2012 Sibiu. Bobeş (Hampu) Marioara.

Jurnal de Teologie Ortodoxă ,,Adormirea Maicii Domnului"

,,Adormirea Maicii Domnului"

      În luna august Biserica Ortodoxă prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, adică sfârşitul vieţii pământeşti al Fecioarei Maria. În strălucirea luminii negrăite de praznic, în zilele minunate de august când natura înconjurătoare atinge punctul culminant al frumuseţii şi se transformă într-un imn de laudă şi de nădejde, cuvintele Adormirii strigă parcă dintr-o altă dimensiune a lumii. 

Troparul sărbătorii ,,Adormirii Maicii Domnului"

     ,,Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare.Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii. Şi cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre."

       Iată ce spune  Sfânta Tradiţie despre ridicarea la cer cu trupul a Maicii Domnului de către Fiul său.

     În secolul al V-lea, împărăteasa Pulcheria a ridicat în Constantinopol o mulţime de biserici închinate lui Hristos.Una din acestea este zidită la Vlaherne în cinstea Prealăudatei şi Preasfintei Maicii lui Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.
     Împărăteasa Pulcheria cere de la arhiepiscopul Iuvenalie al Ierusalimului trupul Maicii Domnului pentru al depune în Biserica din Vlaherne. ,,Or noi vrem această relicvă să o aducem aici spre paza acestei Cetăţi împărăteşti."
    Arhiepiscopul îi relatează tradiţia: ,,În Sfânta şi de -Dumnezeu -insuflată Scriptură nu se relatează cele petrecute la săvârşirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria, dar dintr-o predanie străveche şi foarte adevărată ştim că în vremea slăvitei ei adormiri toţi Sfinţii Apostoli care străbăteau pământul spre mântuirea neamurilor au fost adunaţi într-o clipită pe sus la Ierusalim; şi când au fost lângă ea, li s-a arătat o vedenie îngerească şi s-a auzit o dumnezeiască imodie a puterilor de sus; şi aşa într-o slavă dumnezeiască şi cerească şi a pus ea în mâinile lui Dumnezeu sfântul ei suflet în chip negrăit. Iar trupul ei de- Dumnezeu primitor a fost dus şi îngropat în cântări ale îngerilor şi apostolilor şi aşezat într-o raclă în Gheţimani, loc în care trei zile corurile şi imnele îngereşti au stăruit neîncetat. După cea de a treia zi, încetând cântarea îngerească, apostolii de faţă au deschis racla la cererea lui Toma, care singur fusese departe de ei şi, venit şi el a treia zi, a vrut să se închine trupului de- Dumnezeu primitor. Dar nu au putut nicicum, trupul cel prealăudat, ci găsind zăcând acolo numai cele de îngropare din care ieşea o negrăită bună-mireasmă, au asigurat iarăşi racla. Cuprinşi de uimire în faţa minunii acestei taine, şi-au dat seama că Cel care a binevoit a se întrupa şi înomeni după ipostasă şi s-a născut din ea după trup, Dumnezeu Cuvântul, Domnul slavei, care a păzit nestricată şi după naştere fecioria Maicii Sale Însuşi a binevoit şi după plecarea ei din viaţă să cinstească trupul ei preacurat şi neprihănit cu nestricăciune şi cu strămutare înainte de învierea de obşte şi universală.(Epifanie Monahul, Simion Metafrastul şi Maxim Mărturisitorul, ,,Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului 2007:257).

   Despre strămutarea trupului Maicii Domnului la cer, este pentru prima dată  menţionată istoric.
   Prohodul cu cântările de înmormâtare ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, se cântă la privegherea din seara de 14 spre 15 august, în jurul epitafului sau a icoanei Maicii Domnului care reprezintă adormirea ei, unde credincioşii glăsuiesc împreună cu îngerii: ,,Bucură-te cea plină de har, care întru Adormirea Ta, nu ne laşi pe noi!"

                                                 Mormântul părinților mei ,Ucea de Jos

Jurnal de Teologie Ortodoxă ,,Praznicele Maicii Domnului"

Praznicele Maicii Domnului

      Biserica i-a consacrat Maicii Domnului un cult de supravenerare, fiind diferit de cel al Fiului său, care este de cel de adorare şi se cuvine numai lui Dumnezeu, iar Sfinţilor cel de venerare.

       Părintele Alexander Schmemann susţine că atât necredincioşii cât şi credincioşii creştini sunt conştienţi de rolul excepţional şi unic pe care o are cinstirea Mariei, Maica lui Iisus atât în credinţa creştină cât şi în viaţa Bisericii. Tradiţia Bisericii de la început a numit-o Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu, Preacurată, Întru-tot - sfântă, iar în imnologia Bisericii este cântată ca fiind ,,mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii",nu există nici o rugăciune sau slujbă în care să nu fie menţionat numele Născătoarei de Dumnezeu.
     Anul liturgic începe şi se sfârşeşte cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu, iar pentru cinstirea unor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului s-au instituit zile speciale de pomenire.
      În cadrul cultului ortodox cinci sunt sărbătorile care fac parte din cele douăsprezece praznice împărăteşti:
             
             Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie);

             Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)
 
             Buna- Vestire (25 martie)
           
             Întâmpinarea Domnului,(2 februarie) sărbătoare profund mariologică
   
             Adormirea Maicii Domnului (15 august).
 
    Aflându-ne în perioada postului  Adormirii Maicii Domnului, iar în popor se spune postul Sfintei Mării Mari. Începem cu praznicul ,,Adormirii Maicii Domnului".
  

       Praznicul ,,Adormirii Maicii Domnului" 15 August

  
   Biserica Ortodoxă foloseşte epitetul ,,adormire" atunci când face referire la sfârşitul vieţii pământeşti a unei persoane, adică trecerea de la un mod de existenţă la un alt mod de existenţă. Nu cum obsevăm astăzi că adeseori se vorbeşte greşit despre o persoană decedată că a trecut în nefiinţă, ci acest cuvânt ,,adormire"are înţelesul  că te poţi trezi. După cum reiese din rugăciunea de la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie".
      Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este legată de sfârşitul vieţii pământeşti a Sfintei Fecioare Maria. După mărturiile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti de mai târziu ( Sf. Epifanie, Sf.Andrei Criteanul, Sf Dionisie -Aeropagitul, Sf.Ioan Damaschin, Sf Cosma Melodul, Teodor Studitul şi istoricul Nichifor Calist), Sfânta Fecioara Maria  fiind dată de dumnezeiescul său Fiu în grija Apostolului Ioan, acesta a luat-o cu sine, purtându-i de grijă,după porunca  pe care a primit-o de la  Mântuitorul pe când era răstignit  pe cruce. Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: ,,Femeie iată fiul tău!" Apoi a zis ucenicului: ,,Iată mama ta!" Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.(Ioan 19, 26-27)

    Datorită prigoanei regelui Irod Agripa asupra creştinilor din Ierusalim şi Iudeea, Sfântul Apostol Ioan a dus-o pe Sfânta Fecioară Maria la Efes unde a petrecut acolo până la moartea prigonitorului Irod, apoi s-a întors în Ierusalim împreună cu ucenicul cel iubit al Mântuitorului, simţind că locul ei de petrecere în aşteptarea sfârşitului vieţii sale pământeşti este Ierusalimul, acolo unde dumnezeiescul său Fiu, a pătimit, S-a îngropat şi a înviat. Aici şi-a petrecut ultimii ani în rugăciune şi evlavie alături de Sfântul Apostol Ioan.
    Părintele Teofil Părăian în cartea ,,Sărbători fericite" afirma că Maica Domnului s-a mutat din această viaţă întru smerenie şi a fost pusă în mormânt cum sunt puşi cu cinste toţi credincioşii, dar după învăţătura Sfintei noastre Biserici ea nu a rămas în mormânt, ci a fost luată la cer cu trupul şi sufletul, unde trăiesc toţii sfinţii lângă Dumnezeu, dar numai cu sufletul, căci trupurile rămân aici pe pământ. Cunoaştem doar doi sfinţi care au fost ridicaţi cu trupul şi cu sufletul mai presus de lume, pe Enoh care se spune că a plăcut lui Dumnezeu şi l-a luat la Sine, şi pe proorocul Ilie care a fost ridicat la cer într-o căruţă de foc în priveliştea a toată lumea fiind de faţă şi proorocul Elisei.
 Chiar dacă astăzi nu avem dogme în privinţa Adormirii Maicii Domnului, putem deosebi adevărul de exagerare, urmând învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi păstrând Duhul Care i-a inspirat în scrierile lor pentru apărarea Adevărului.
   Sfânta Scriptură nu menţionează nimic cu privire la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nici Sfânta Tradiţie nu ne spune anul când a adormit, dar prin graiul Sfinţilor Părinţi şi al istoricilor au rămas o serie de mărturii cu privire la împrejurările în care a murit şi a fost înmormântată Maica Domnului, Biserica a înfăţişat acestea în numeroase imnuri şi cântări sfinte închinate Sfintei Fecioare, pe care le auzim rostite sau cântate la serviciile divine în cinstea adormirii ei, ca: Utrenia, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Vecernia, Prohodul Maicii Domnului.
  Săvârşirea vieţii pământeşti a Presfintei Născătoare de Dumnezeu a fost începătura proslăvirii sale. ,,Împodobită cu slavă dumnezeiască"( Irmosul Canonului Adormirii Maicii Domnului), ea stă şi va sta în ziua Judecăţii şi în veacul ce va să fie de-a dreapta tronului Fiului ei.(Spicuiri din lucrarea de Disertaţie ,,Maica Domnului - Icoană vie a Bisericii" de Bobeş (Hampu) Marioara).

Jurnal de Teologie Liturgică

Ansamblul temelor ce se regăsesc în Anaforaua Sf.Ioan Gură de Aur

Motto:,,Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine".(Apoc.3. 20).

    În forma actuală Liturghia Bisericii Ortodoxe reprezintă forma definitivă de închegare, la care a ajuns în urma unui proces istoric de dezvoltare pe deoparte, şi de simplificare pe de alta. Despre evoluţie se poate vorbi în istoria liturghiei doar referitor la anumite elemente secundare ce intră în constituţia ei, nu însă privitor la ceea ce a constituit  faptul şi esenţa Liturghiei creştine. (1)( P.Vintilescu, Liturghiile Bizantine).

  Se poate spune, formal, că cele două părţi ale Liturghiei creştine au preluat elemente din cultul iudaic: ,,Liturghia Catehumenilor" este vizibil o preluare şi o prelucrare a cultului public sinagogal (lecturi biblice, cântări), iar cea a ,,credincioşilor" este continuarea ospăţului ritual iudaic familial sau de comunitate mică, convertit şi investit cu funcţii sacramentale inedite şi inuzitate în iudaism.(2) Sfânta Liturghie este un ansamblu de elemente formate din cultul Cuvântului, adică Liturghia Catehumenilor şi celebrarea Sfintei Euharistii. Ambele au la bază cultul divin al sinagogii, care era un cult divin al Cuvântului.(3)

   În cadrul unei familii iudaice fiecare cină zilnică, săptămânală şi anuală avea caracterul unei jertfe menite să creeze comuniune, să evoce şi să actualizeze evenimente din istoria mântuirii sau să marcheze anumite momente solemne din istoria poporului ales.

   Mărturii privind continuitatea Liturghiei primare şi despre săvârşitorii acestora găsim în documentele Părinţilor apostolici : ,,Didahia celor doisprezece Apostoli" (anii 80-100), Epistola către Corinteni  a lui Clement Romanul (96-98), ,,Epistolele a lui Ignatie al Antiohiei".

    Din secolul al II-lea ritualul Sfintei Liturghii se îmbogăţeşte şi totodată Euharistia începe să facă parte din tainele de iniţiere administrate simultan neofitului.Cea mai concludentă descriere a ritualului euharistic o găsim la Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful. În Apologia I Sfântul Iustin, în capitolele 65 - 67 descrie de două ori ritualul euharistic: prima dată descrie Liturghia batismală, fiind prefaţată de ritualul de iniţiere creştin (cap, 65), a doua oară descrie Liturghia săvârşită în adunările duminicale (cap, 67), iar între ele intercalează o scurtă explicare din punct de vedere dogmatic a semnificaţiei Sfintei Euharistii (cap,66).(5)
    Desfăşurarea Liturghiei euharistice din Apologia I a Sfântului Iustin Martirul din secolul al II-lea (67) care se săvârşea stând toţi în picioare (cap, LXVII, 5) şi se compunea din următoarele:
   
    a. O rugăciune generală, făcută de toţi credincioşii (cap.LXV, 1 şi LXVII,5), probabil ectenia mare de mai târziu;
     b. Sărutarea frăţească (a păcii), pentru prima dată menţionată ca act liturgic (cap. LXXV, 2);
     c. Se aduc proestosului pâine şi vin amestecat cu apă (cap. LXXV,3), e cea dintâi mărturie documentară despre îmbunătăţirea apei la Sfânta Euharistie;
   d. Proestosul înalţă asupra lor rugăciuni şi mulţumiri, atât cât poate (cap LXXVII, 5), iar poporul se asociază răspunzând la sfârşit ,,Amin" . În cursul rugăciunii se face amintirea Patimilor Domnului, rostindu-se cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină ( Apologia I, cap. LXVI, 2-3 şi Dialogul cu Iudeul Trifon XLI, CXVII);
   e.Urma împărtăşirea: diaconii dădeau celor de faţă şi tot ei duceau Sfânta Euharistie şi celor absenţi (cap. LXV,5 şi LXXVII,5).(6).VA URMA.Cât de curând.

Jurnal de Teologie Ortodoxă Practică

Sfaturi pline de înţelepciune 

de la Schitul Lacu, Muntele ATHOS- Traducere Ieroschim Ştefan Nuţescu

,,Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi"(In 8, 32). 

,,Ştii care este binele pe care trebuie să-l faci aproapelui tău?Cel pe care vrei să ţi-l facă ţie altul."(Sf. Vasile cel Mare).

,,Se întâmplă adeseori ca prietenii noştrii să lucreze spre pierzarea noastră, iar vrăjmaşii noştrii spre binele nostru".( Sf. Vasile cel Mare)

,,Virtute nu ai atunci când nu poţi să păcătuieşti,ci atunci când nu vrei să păcătuieşti"( Sf.Ambrozie)

,,Există ceva mai rău decât păcatul şi anume aroganţa virtuţii"(Sf.Antonie cel Mare)

,,Să nu iubeşti pe dumnezeul care l-ai creat tu, ci pe Dumnezeu care te-a creat pe tine".(Sf Antonie cel Mare)

,,Înţelepciunea  lui Dumnezeu are o uşă foarte mică.Ca să intri prin ea trebuie să-ţi pleci capul."

,,Moartea nu ia lumina de la credincios, ci stinge lampa, deoarece se ivesc zorile".

,,Nu există om care să-l părăsească Dumnezeu, ci există numai oameni care L-au părăsit pe Dumnezeu"

,,Enervarea şi judecarea sunt patimi cu care avem de luptat toată viaţa noastră".

,,Precum ochiul este atras de frumuseţea celor văzute, la fel şi mintea curată este atrasă de cunoaşterea celor nevăzute".(Sf. Maxim Mărturisitorul).

Filosoful Seneca ,, Troades, III, 2 "spunea : ,,Ceea ce nu opreşte legea opreşte buna-cuviinţă."

   Tot Seneca afirma: ,, glumind se spune adevărul".
  

 ,,Să vedem virtuţile celorlalţi şi greşelile noastre) Părintele Evmenie Cretanul)

 ,,Dacă ierţi pe vrăjmaşii tăi şi rabzi necazurile, înseamnă că păşeşti pe calea lui Dumnezeu".

 ,,Să dai fără să ai pretenţia de a lua înapoi".

,,Rugăciunea alungă întristarea şi micimea de suflet".

,,Omul care învaţă, dar nu face cele pe care le învaţă este asemenea fântânii, care pe toţi îi adapă şi îi spală, dar pe sine nu se poate curăţii"(Avva Pimen).

,,Doamne, eu ca un om păcătuiesc, Tu, ca un Dumnezeu, miluieşte-mă."(Sf.Ioan Gură de Aur).

.