marți, 21 aprilie 2015

Biserica

Biserica locaş de întâlnire a omului cu Dumnezeu

Cuprins:

Monografia Parohiei V din cadrul Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” Făgăraş

Biserica locaşul desfăşurării Liturghiei

a. Liturghia în secolul al II-lea

b. Didahia celor 12 Apostoli

c. Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Spicuiri.

MONOGRAFIA PAROHIEI FĂGĂRAŞ V

Protopopiatul Făgăraş I Jud. Braşov Preot Protopop. Dobrea Marcel

Pisania:

,,Cu ajutorul lui Dumnezeu şi jertfele credincioşilor s-a zidit această Sfântă Biserică cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului". Între anii 1987-1990 preoţi fiind pr.Aurel Popa şi pr.Ioan Lungoci. Lucrările de pictură au fost executate în tehnica frescă de pictorul Vasile Carp între anii 1997-1999. În timpul păstoririi Înalt Prea Sfinţitul Dr.Antonie Plămădeală. Parohi fiind pr. Ioan Lungoci şi pr.Ioan Minu."

Parohia Făgăraş V este situată pe teritoriul Cartierului Florilor, partea de Vest a Municipiului Făgăraş.

Parohia Ortodoxă Română Făgăraş V a fost înfiinţată în şedinţa Consiliului Arhipiscopesc Sibiu la data de 01-10-1976 cu nr. 6363/1976, preot paroh fiind numit Preot Aurel Popa slujind în capela mortuară din cimitir, str.Macului nr.4, Făgăraş.

În 20 ianuarie 1977 Preotul Popa Aurel şi Consiliului Parohial au hotărât construirea Sfântului Altar în exteriorul capelei mortuare pentru a mări

spaţiul din interior.

În 21 mai 1978, Mareş Emilian a fost ales epitrop I.

În 18 februarie 1981 s-au făcut intrări separate în capela şi în casa mortuară şi Preot Aurel Popa au luat împreună cu Consiliul Parohial în discuţie propunerea pentru construirea unei biserici, înaintând Î.P.S. Antonie un memoriu în care se arată că în Făgăraş sunt numai două biserici ortodoxe.

Maghiarii şi saşii au biserici adevărate catedrale. Unele secte neoprotestante au 4 case de rugăciune.

Probabil că nu au primit răspunsul dorit, pentru că în 6 ianuarie 1985 Pr.Aurel Popa şi Consiliul Parohial au discutat înbunătăţirea locaşului de cult:

- s-a primit aprobare de principiu;

- consolidarea acoperişului cu placă rotundă de beton;

- ziduri şi geamuri noi;

- să se întocmescă Deviz de lucrări

În 30 martie1985 s-a primit aprobarea Devizului privind reparaţiile necesare la Capela Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Făgăraş. Devizul a fost întocmit de G.I.G.C.L.Braşov în valoare de 376,000 lei.

În 7 martie 1987, Adunarea Parohială aprobă lucrările din Devizul aprobat cu nr.261 din 5.12.1986 al Consiliului Judeţean Braşov când s-au eliberat şi autorizaţia pentru lucrările din Deviz.

În 8 aprilie 1987, Inginerul Patroi Octavian de la seviciul tehnic al Arhipiscopiei Sibiu a venit cu o propunere salvatoare: să se renunţe la subziduri şi la alte reparaţii la clădirea Capelei vechi şi să se facă noi fundaţii din beton şi ziduri noi în exteriorul Capelei, pereţi de 45cm grosime din cărămidă, iar bolţile din beton armat.

În 17 mai 1987 s-a aprobat Devizul pentru lucrările propuse de Inginerul Patroi Octavian.

Casa mortuară a fost mutată în casa paznicului cimitirului cum era cunoscută de făgărăşeni, unde s-a construit actuala capela mortuară a Municipiului Făgăraş.

În 2 iunie 1987 Pregătirea şantierului pentru executarea lucrărilor din Devizul aprobat.

În 9 iunie 1987 Pr. Aurel Popa şi Consiliului Parohial, au hotărât ca lucrările să fie conduse de Arhitect Moldovan Gheorghe.

Construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului a început în 11 iunie 1987 într-o zi de joi din săptămâna de după Rusalii.

Construirea actualei biserici s-a făcut cu foarte mare rapiditate, datorită situaţiilor grele din vremea aceea.

Acesta reiese din faptul că în 20 octombrie 1987, biserica era deja construită, pentru că la data amintită (20 octombrie 1987), era executată instalaţia de încălzire era executată de Iftimie C.

În 12 martie 1988 Devizul pentru pictură a fost aprobat de Arhepiscopia Sibiu.

La 1 septembrie 1988 încheierea lucrărilor de tencuieli, finisări, mozaicuri.

În 16 aprilie 1989 se aprobă Devizul pentru Turnul Clopotniţa.

Biserica Adormirea Maicii Domnului are plan de navă compartimentată astfel:

Sfântul Altar are o bază în exterior semioctogonală şi boltire semicolată.

Naosul are o bază dreptunghiulară acoperit cu o placă semirotundă, stil bolta sprijinită pe pereţii exteriori.

Pronaosul este de dimensiuni mai reduse, deasupra căruia este cafasul.

Tinda are intrarea în Sfânta Biserică, în partea dreaptă sunt scările pe care se ajunge în cafas, iar în partea stângă la intrarea în Tindă este mormântul Preotului Aurel Popa ctitorul Sfintei Biserici.

Acoperişul Bisericii şi al Turlei au fost executate din solzi de tablă de aluminiu de fraţii Ioan şi Nicolae Bârsan care au executat şi băncile în formă de amfiteatru în cafas.

Pavimentul este din parchet.

Vitraliile 12 la număr au fost executate de pictorii Barabaş şi Broscăţean din Bucureşti.

Iconostasul şi stranele sculptate în lemn de stejar au fost executate de Armanu Virgil din Grumăzeşti, judeţul Neamţ.

Pictura în frescă din interiorul Bisericii a fost executată între anii 1997-1999 de pictorul Vasile Carp din Bucureşti.

În anul 2005 pictorul Maxim Viorel din Târgu-Mureş a executat cele 57 de iconiţe în mozaic în exteriorul Bisericii.

Preoţii slujitori ai Parohiei Făgăraş V: Preot Aurel Popa 22 august 1976-21 mai 1991. Realizarea pastoral misionară cea mai importantă a Pr. Aurel Popa a fost construirea acestei Biserici în anul 1987.

Preot Minu Ioan de la 1 decembrie 1991, Parohia Făgăraş Vşi Pr. Lungoci Ioan la Parohia Făgăraş VI.

Epitrop : Mareş Emilian, Vijoli Teodor şi Matic Gheorghe.

Cântăreţi: Greavu Gheorghe, Streza Nicolae şi Rusu Eugen, persoane care au trecut la cele veşnice. Iar în prezent în funcţia de cântăreţ la Parohia Făgăraş V este Hampu Marioara absolventă a Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna, Sibiu şi Masterand în Teologia Practică a aceleiaşi Facultăţi, , iar la Parohia Făgăraş VI Ciolacu Corina absolventă a Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” Sibiu şi Masterand în Teologia Practică.

Construirea acestei Biserici, pictura interioară şi exterioară precum şi celelalte lucrări au fost executate din donaţii benevole.

Biserica a fost sfinţită în 4 septembrie 2005, de P.S. Visarion episcop vicar Sibiu, şi P.S. Daniil de la Vârşeţ, protopop la vremea aceea fiind Pr. Ciocan Ioan.

În data de duminică 12 martie 2006 şi în data de duminică 31 iulie 2008 Î.P.S. Dr Laurenţiu Streza a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”.

Noi, preoţii slujitori în această Sfântă Biserică de la Parohiile V şi VI ne rugăm pentru ctitorii şi binefăcătorii sfântului locaşului acestuia: ,,sfinţeşte-i pe cei care iubesc frumuseţea Casei Tale”.

Făgăraş. 31 martie 2014

Preot Minu Ioan.

Cântăreţ bisericesc Hampu Marioara, Parohia Făgăraş V.

Date din arhiva Parohiei şi date oficiale ale Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului”, cu adausuri care au fost omise de către preotul paroh, cu sau fără intenţie.

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” este una din cele mai frumoase biserici din oraşul Făgăraş, situată pe strada Macului, nr 4, care adăposteşte la sânul ei pe credincioşii care-i calcă pragul, şi pe cei care au trecut la cele veşnice, fiind construită în Cimitirul oraşului, de aceea se mai numeşte în termen popular şi ,,Biserica din Cimitir”.

Biserica locaşul desfăşurării Liturghiei

Liturghia în secolul al II-lea

Provenienţa termenului de liturghie vine din limba greacă care înseamnă lucrare publică. Termenul liturghie este folosit de foarte multă vreme, iar datorită Septuagintei primeşte înţeles religios pentru a arăta funcţia preoţilor şi a Leviţilor Legii Vechi privind cultul religios de la Templu. Cu acelaşi înţeles folosim termenul de liturghie şi în Noul Testament.

Totalitatea serviciilor divine din antichitatea creştină, este ceea ce se înţelege astăzi prin cult şi prin slujirea preoţească în general. Liturghia este slujba sfântă a Legii Noi şi a împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Daruri[1].

La începutul secolului II privind ritualul liturgic, unele scrieri întăresc constatările făcute despre fiinţa Liturghiei din veacul apostolic, încheiat odată cu dărâmarea templului din Ierusalim, eveniment care a marcat ruptura definitivă dintre Templu şi Biserică[2].

Sfânta Liturghie este un ansamblu de elemente formate din cultul Cuvântului, adică Liturghia Catehumenilor şi celebrarea Sfintei Euharistii. Ambele au la bază cultul divin al sinagogii, care era un cult divin al Cuvântului[3]

Expresii folosite pentru liturghie în perioada apostolică: ,,frângerea pâinii” (FA. 2, 42), ,,Cina Domnului” (I Cor. 10, 21), ,,paharul binecuvântării” (I Cor. 10, 16), ,,paharul Domnului” (I Cor. 11, 26), iar expresile folosite pentru liturghie în secolul al II-lea: ,,ofrandă”, ,,Euharistie sau mulţumire”, ,, jertfă sau sacrificiu”.

Sfântul Simion al Tesalonicului afirmă că Sfânta Liturghie a fost săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină când a instituit Sf. Euharistie, ,,temelia şi sâmburele” cultului Creştin.

,,Iisus luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis: Luaţi, mâncaţi acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi care pentru mulţi Se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26 - 28). ,, Aceasta faceţi întru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19 şi I Cor. 11, 24). După moartea şi Învierea Domnului, ,,frângerea pâinii” a devenit semnul cunoaşterii de către Apostoli al Domnului cel înviat fapt ce reiese din călătoria lui Hristos cu cei doi ucenici spre Emaus (Lc. 24, 30)

Locul desfăşurării Liturghiei în acest secol apostolic, aceasta se săvârşea detaşat de cultul iudaic şi anume în case particulare: casa Acvilei şi a Priscilei, încăperea de sus din casa mamei lui Ioan Marcu (FA 1, 13), etc. Această săvârşire a, ,,frângerii pâinii” în locuri retrase demonstrează folosirea încă de timpuriu a disciplinei arcane de către creştini, adică faptul că ei săvârşeau Liturghia departe de ochii iudeilor şi ai păgânilor.

Din secolul al II-lea ritualul Sfintei Liturghii se îmbogăţeşte şi totodată Euharistia începe să facă parte din tainele de iniţiere administrate simultan neofitului. Cea mai concludentă descriere a ritualului euharistic o găsim la Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful . În Apologia I Sfântul Justin, în capitolele 65 – 67 descrie de două ori ritualul euharistic: prima dată descrie Liturghia batismală, fiind prefaţată de ritualul de iniţiere creştin (cap. 65), a doua oară descrie Liturghia săvârşită în adunările duminicale (cap. 67), iar între ele intercalează o scurtă explicare din punct de vedere dogmatic a semnificaţiei Sfintei Euharistii. (cap. 66)[4]

Analiza pasajelor de interes liturgic şi descifrarea sensului epiclezei euharistice Aceste pasaje de interes liturgic din scrierile Sfântului Iustin permit alcătuirea unei succinte, dar relevante scheme a Liturghiei creştine primare:

1. Citiri din Sfânta Scriptură, din scrierile Apostolilor şi ale Profeţilor (c. 67);

2. Omilia proestosului;

3. Rugăciune comună a tuturor credincioşilor, pronunţată de aceştia stând în picioare; 4. Sărutarea păcii (c. 65);

5. Aducerea proestosului a pâinii şi a vinului amestecat cu apă (c. 65 şi 67);

6. Rugăciunea şi mulţumirea adusă de proestos asupra darurilor, la care poporul răspunde prin „Amin”;

7. Împărtăşirea celor prezenţi de către diaconi;

8. Colecte pentru săraci.[5]

Istoricii liturghişti consideră că Euharistia nu reprezenta întregul cult divin al comunităţii creştine apostolice, ci Liturghia era adăugată cultului iudaic şi împreună cu Învăţătura Apostolilor şi rugăciunea (FA 2, 42) erau elementele ce deosebeau cultul creştin apostolic de cultul iudaic[6].

Alţi istorici între care Oscar Cullman, susţin că acest ciclu zilnic, ,,liturghia timpului” s-a dezvoltat odată cu naşterea monahismului, adică din secolul al II-lea, şi în secolul apostolic ,,Biserica timpurie cunoştea doar următoarele două acte de cult: masa comună, după care urmează imediat predicarea Evangheliei şi Botezul”[7].

Didahia celor 12 Apostoli (cap. 9-10)

În capitolele 9 –10 din Didahie, ne sunt prezentate câteva norme ale serviciului divin din izvorele vremii.

La săvârşirea cultului divin aflăm din această rânduială, scrisă probabil la sfârşitul veacului I şi începutul celui de-al II-lea cunoscută sub numele „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” [8] .

În aceste norme se arată două momente distincte ale liturghiei: frângerea pâinii şi rugăciunea de mulţumire. Formulele euharistice sunt foarte vechi, dar există şi astăzi în cult. Euharistia era săvârşită între două rugăciuni de mulţumire.[9]

Cele două capitole: Euharistie şi agapă.

Capitolul 9 nu face referire la caracterul de jertfă al liturghiei euharistice. Deşi capitolul începe cu formula „Iar cu privire la Euharistie”, aceasta se poate referi foarte bine la întrebuinţarea lui în cadrul agapei, deoarece în Noul Testament, cuvântul euharistie se foloseşte şi pentru formula de mulţumire rostită pentru pâinea şi paharul de la mesele obişnuite.[10]

Putem spune că ,,via cea sfântă a lui David”, prin care ni S-a făcut cunoscut Fiul lui Dumnezeu, este împinirea profeţiei, căci Mântuitorul se va naşte din neamul lui David.

În capitolul 10 : „După ce v-aţi săturat”, demonstrează că de acum se face referire la Euharistie, desemnată prin expresia „mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică prin Iisus, Fiul Tău.”

Rugăciunea anaforalei are ca temă: mulţumirea şi scopul urmărit este: sfinţirea darurilor.

Binecuvântarea de la începutul Sfintelor Taine arată caracterul trinitar al acestora. ,,Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”.

Teologia Liturgică a definit Sfinta Liturghie ca fiind „slujba sau rânduiala sfântă în cursul căreia se săvârşeşte sau se aduce jertfa Noului Legământ, având la originea ei Jertfa Sfântă adusă în chip sângeros de către Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea lumii...”[11]

În Liturghia bizantină a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rosteşte în taină rugăciunea anaforalei: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în tot locul stăpânirii Tale; că Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul…,”

Iar în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare începutul anaforalei este: ,,Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este măreţiei sfinţeniei Tale pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina, Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu adevărat…”

Euharistia a fost instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină , adică înainte de Patima Sa. ,,Iisus luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, a dat ucenicilor Săi, zicând: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu...Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...” (Mt. 26, 26-28).

În epoca primară ,, nu daţi cele sfinte câinilor”, adică celor care nu erau botezaţi şi celor care aveau păcate grele.

Euharistia fiind un lucru nepreţuit nu poate fi dată oricui, ci doar acelora ce au fost botezaţi în numele Domnului. Altfel s-ar încălca porunca: ,,nu daţi cele sfinte porcilor”(Matei 7, 6).

Sfântul Apostolului Pavel arată căci unitatea bisericii se face prin Sfânta Euharistie: ,,Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântam nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singură pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim.” (I Cor. 10, 15-17)

După porunca Mântuitorului, „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”( Luca 22,19) , adică trăirea vie a Euharistiei, nu ceva care aduce aminte sau ceva simbolic. Fiul lui Dumnezeu se dăruieşte ca ,, hrană şi băutură” realizând acel trup al comuniunii în care trăirea dumnezeiască întrerupe trăirea în duhul lumii.

În epoca Bisericii primare Sfânta Euharistie se săvârşea în casele creştinilor; toţi se adunau într-o casă, unde participau la săvârşirea Euharistiei şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, după care mulţumeau şi dădeau slavă lui Dumnezeu.În acele vremuri se împărtăşeau credincioşii mai des, decât acum în vremurile noastre.

Apostolii şi ucenicii lor înnoiau jertfa Mântuitorului în fiecare duminică, spre aducere aminte de El. Ei făceau asemeni lui Iisus la Cina cea de Taină, când, înainte de a frânge pâinea şi a o împărţi, au binecuvântat-o, apoi, luând paharul, au mulţumit.[12]

Apostolii se adunau pentru rugăciune, şi mulţumire apoi se rugau ca Domnul să prefacă darurile de vin şi pâine în Trupul şi Sângele Său, cu care urmau să se împărtăşească. Acest ritual reprezintă nucleul originar, rămas constant în toate Liturghiile şi din care s-a dezvoltat actuala rânduială a Liturghiei Ortodoxe.[13]

Conştiinţa pregustării încă din lumea aceasta a darurilor Împărăţiei ce va veni o exprimă credincioşii la fiecare Liturghie când mulţumesc pentru primirea Sfintei Euharistii prin rostirea unui tropar din Canonul Paştilor: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase; O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.[14]

Prin unirea cu Hristos în Taina Euharistiei, vom simţi ceea ce Sfântul Apostol Pavel a afirmat: ,, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2,20).

Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă de, Pr. Stăniloae Dumitru Ed.IBMBOR, Bucureşti-2004

Introducere

Părintele Stăniloae în cartea ,,Spiritualitate ortodoxă” descrie ,,viaţa spirituală a creştinului privit ca o persoană aparte. Curăţirea lui de patimi şi creşterea în virtuţi, ca bază pentru rugăciunea curată, nu se pot realiza decât în relaţia iubitoare cu semenii săi.”

,,Spiritualitatea adevărată este o spiritualitate vie, care angajează toată fiinţa omului, fiind alimentată de o comuniune a rugăciunii şi de manifestarea identităţii. Spiritualitatea urmărită de unul singur se răceşte şi se usucă, ea fiind una pur teoretică.”

,,Viaţa fiecăruia sporeşte în legătură cu alţii. Spiritualitatea vie cuprinde toată fiinţa umană şi e alimentată de comuniunea cu alţii, creând comuniunea care se întreţine în creştinism prin Sfânta Liturghie.” Pag.7

Nimeni nu se poate desăvârşi şi adânci în credinţă fără ajutorul altora şi fără a-şi arăta înaintarea sa în desăvârşire în relaţiile cu alţii.

Urcuşul individual este susţinut de Hristos Cel înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie.

,,Unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie uneşte pe credincioşii adunaţi în Hristos şi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moştenitori ai împărăţiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. Hristos cel înviat cu care ne unim este Hristos Cel care S-a jertfit pentru noi, arătându-se prin aceasta curat de orice egoism şi întărindu-ne şi pe noi în aceasta.

Toţi omenii suntem chemaţi la mântuire, dar nu oricum, ci prin păzirea poruncilor.

,,Iisus cheamă la moştenirea Tatălui Său pe cei care au hrănit pe cei flămânzi, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi etc( Mt,25, 35).”

„Sfânta Liturghie poate fi socotită şi ca mijloc de trancederea oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume la viaţa de comunicare în Dumnezeu, ca Împărăţie a Lui.” Pag.9

Părintele Stăniloae arată spaţiul unde credincioşii pot intra în comuniune cu Sfânta Treime şi semenii lor şi pot înainta în urcuşul lor duhovnicesc ca fii şi moştenitori ai Tatălui şi ca fraţi ai lui Hristos. Omul nu poate trăi separtat de comuniunea Bisericii, pentru că mântuirea este transmisă credincioşilor doar în cadrul ei prin Sfintele Taine, şi nu în afara ei.

,,Biserica e corabia în care înaintează credincioşii spre această stare de fii ai Tatălui ceresc şi de fraţi ai Fiului făcut om şi jertfit pentru ei.”

,,Toate ecfonisele preotului sunt o laudă a Sfintei Treimi. Ele fiind o preluare a laudelor aduse Sfintei Treimi în Noul Testament.”

„Mântuirea este identificată atât în Liturghie cât şi în Noul Testament.”

„Cine rămâne în izolare şi nu trăieşte în comuniunea Împărăţiei, care pe pământ are forma Bisericii şi se trăieşte în gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire.S-au: o omenire risipită şi tulburată de tot felul de lupte nu e o omenire mântuită.”

Pag.10

„Liturghie înseamnă în greceşte slujire comună. Ea îi adună pe oameni într-o slujire comună adusă lui Dumnezeu Cel în Treime, a lui Dumnezeu al comuniunii. Ea este şi cea mai mare putere creatoare de comunitate. Ea îi adună pe toţi tot mai mult în Împărăţia dragostei nesecate a Sfintei Treimi.”

Părintele afirmă că: Dacă nu e persoană, nu e dragoste. Numai persoana poate iubi, şi ea nu poate iubi decât o altă persoană.

,,Persoana fără dragoste nu are nici valoarea, nici sensul după care tinde. Fără dragoste slăbeşte, şi viaţa ei este un chin. Persoana şi dragostea fără nemurire sunt iarăşi lipsite de valoareaşi sensul deplin. În dragostea lor se amestecă chinul. Dragostea la rândul ei fără persoană nu poate exista. Iar nemurirea persoanelor fără dragoste e un iad.”

Pag. nr.17

,,La originea lumii stă dragostea Sfintei Treimi”spune părintele Stăniloae. Pag nr.18

Ceea ce desparte pe credincioşi de iubirea jertfitoare a lui Hristos este păcatul, care tot păcatul aduce moartea trupească şi sufletească. Iar restabilirea persoanei în normalitatea dragostei, a nemuririi, şi a comuniunii o face Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa pe cruce.

,,Păcatul este o pricină a diminuării existenţei persoanei; el aduce moartea trupească. Iar dacă e o existenţă continuă după aceea ea e o existenţă chinuită, o moarte sufletească veşnică, ce începe încă de aici.” „Hristos a biruit moartea pentru că a biruit păcatul lipsei de iubire prin jertfa Sa pe cruce.El a restabilit persoana în atributele normale ale dragostei şi nemuririi. A reactivat prin acesta comuniunea între persoane.”

„În comuniunea începătoare cu Sfânta Treime prin unirea lor euharistică cu Hristos şi deci prin înfierea lor, care-i face asemenea Fiului,ei trăiesc dacă voiesc, în arvună ca moştenitori ai Împărăţiei Sfintei Treimi sau ca părtaşi la Ea. Iar comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei: persoana, dragostea şi veşnicia lor.” Pag nr.19

„Împărăţia Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăieşte în Sfânta Liturghie nu numai între cei prezenţi, ci şi cu toţi cei alipiţi de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut la cele veşnice.

” Pag nr.20

Preliminarii

A. Locaşul Bisericesc Chip al Creaţiunii Cosmice şi Umane

,,Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: Ideea că locaşul bisericesc, este chip al creaţiunii cosmice şi al omului, ca biserici în devenire posibile.”Pag. nr 21

Dumnezeu doreşte ca creaţia cosmică şi comunitatea umană să o unească cu El, dar acest lucru se poate vedea cel mai bine prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, prin învierea Lui şi prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, adică la formarea Bisericii văzute.

,,Creaţiunea cosmică şi fiinţa umană sunt locaşuri bisericeşti în alt sens, într-un sens mai larg decât locaşul bisericesc, şi mişcarea lor spre Dumnezeu e deosebită de mişcarea liturgică în sensul strict, din locaşul bisericesc propriu-zis. Dar ele se întregesc.”

,,Dumnezeu îşi exercită partea Sa atractivă în acestă parte a creaţiunii cosmice şi a comunităţii umane în sensul unificării cu Sine şi întreolaltă într-un mod mai eficient după întruparea şi învierea Fiului Său ca om şi după trimiterea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii.” Pag.nr.22 ,,Sfântul Maxim Mărturisitorul nu include în definiţia pe care o dă Bisericii, ca locaş al comunităţii liturgice a credincioşilor şi ca chip al creaţiunii cosmice şi al fiinţei umane, pe Dumnezeu, Dumnezeu e socotit de Sfântul Maxim mai presus de Biserică, în calitatea lui de necreat.” Pag.24

,,Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în clădirea bisericii, categoria mirenilor reprezentată prin naos şi pe cea a preoţimii reprezentată prin altarul rezervat ei.”Pag 26

,,...temeiul mai adânc al preoţiei universale a mirenilor,şi datoria preoţiei sacramentale de a nu se distanţa de mireni, ci de a-şi apropia printr-o ajutorare a lor de a înainta împreună cu ea spre unirea cu Dumnezeu, şi împreună, în Dumnezeu.” Pag 27.

,,Sfântul Maxim a văzut în latura nevăzută a Bisericii cosmice mai mult pe îngeri. Calist Patriarhul vede în ea mai mult raţiunile lucrurilor.”

Iată ce spune Calist Patriarhul: ,,Mă văd umplut de sfânta luminădin inimă prin darul lui Dumnezeu, ca un sfeşnic nestins al Duhului, dacă se poate spune aşa.”

Iar Calist Catafygiotul vede partea nevăzută a Bisericii cosmice ca fiind ,, constituită prin energiile mântuitoare, sau şi prin ele.” Pag 28

1.Sensul creaţiunii cosmice ca Biserică în devenire posibilă

,,...rolul pe care-l are fiinţa umană în creaţiune. Chiar şi Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează despre creaţiunea văzută că este compusă din ,,fiinţele văzute”, credem că prin aceasta înţelege nu lucrurile sau animalele, ci fiinţele umane.”

,,Fiinţele umane au calitatea de subiecte capabile de iniţiative şi acţiuni libere în cadrul creaţiunii cosmice neînsufleţite.”

Părintele Stăniloae scoate în evidenţă ca interes primordial fiinţele umane ,,în rolul lor de preoţi chemaţi să transfigureze aspectul sensibil al creaţiunii cosmice, făcând să se vadă tot mai clar Dumnezeu prin acest aspect, ca Cel în care toţi şi toate au să se unească. Pag 31

,,Adevărata unire a tuturor în Unul dăruitor de la Care vin toate se înfăptuieşte prin iubire. Iar iubirea se vădeşte prin daruri. Darul lui Dumnezeu sau iubirii Lui trebuie să-i răspundem cu darul nostru.” Pag 32

2. Fiinţa umană ca biserică şi persoana umană ca preot al ei

,,Adunarea fiinţelor umane în Biserica propriu-zisă le ajută acestora să-şi împlinească funcţia lor preoţească în cadrul creaţiunii cosmice, că prin Liturghiadin bisericăele realizează în fiinţa lor o înaintare explicită şi conştientă spreDumnezeu Cel aflat pe Sfânta Masă din altar şi o înaintare sufletească a unora spre alţii.” Pag 34

Despre omul ca biserică a scris şi Sfântul Marcu Ascetul: Omul credincios e şi el o biserică pe măsura credinţei lui, în care el însuşi oferă darurile sale lui Hristos. Pag 35

,,Sfântul Chiril al Alexandriei a stăruit asupra faptului că noi nu putem intra la Tatăl, deci nu ne putem mântui, decât în stare de jertfă curată, depăşind orice egoism. Dar această stare nu o putem dobândi decât în Hristos. Cel ce a primit crucea pentru noi renunţând la Sine. El ne ia în Sine şi ne prezintă Tatălui ca jertfă curată, eliberaţi de egoism, prin starea Lui de jertfă curată, izvor a toată iubirea.” Pag 36

,,Fără de Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5), spune Însuşi Mântuitorul Hristos.Pag 37

Noi suntem ridicaţi la Tatăl prin jertfa curată a lui Hristos, altfel nimeni nu se poate înfăţişa în faţa lui Dumnezeu.

,,Nici în locaşul uman al lui Dumnezeu, nici în cel cosmic, nici în cel liturgic propriu-zis, împărtăşirea de Dumnezeu nu poate ajunge la capăt. În toate aceste locaşuri ale lui Dumnezeu, împărtăşindu-ne de El, experiem infinitatea Lui.” Pag 42

B Locaşul Bisericesc propriu-zis:Cerul pe Pământ sau centrul liturgic al creaţiei

,,În locaşul bisericesc Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfinţitoare.”

Locaşul bisericesc este centru liturgic al creaţiei, sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său.”

,, Locaşul bisericesc este spaţiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, pentru că inima Liturghiei ce se săvârşeşte în ea este dumnezeiasca Euharistie, care constă în Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi în împărtăşirea cu ele a credincioşilor.”Pag.45

,,Iar întâlnirea cu Hristos în locaşul bisericii nu e trăită de credincioşi ca persoane izolate, ci în comunitate”. Pag 46.

1.Sfinţenia locaşului bisericesc

,,Sfânta Liturghie şi celelalte Taine săvârşite în locaşul bisericesc sunt trăite de către credincioşi ca evenimente sfinte care se săvârşesc în lume, dar care vin de dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Aceasta îmbracă locaşul bisericesc cu însuşirea sfinţeniei.” Pag 47-

Biserica Ortodoxă urmează întocmai Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt este dat nu numai lui Dumnezeu şi persoanele care intră în contact cu El, ci şi obiectelor supuse lucrării Lui. Pag 48.

,,Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui”Psalmul 96, 8.

2.Locaşul bisericii, spaţiu sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu însuşi şi prin coborârea Lui în el

În ce priveşte sfinţenia locurilor şi a lucrurilor, nu mai există un singur templu sfânt în care să se aducă jertfe lui Dumnezeu, ci primeşte închinarea în tot locul , numai să se facă ,,în duh şi adevăr”(Ioan 4,24).

După cum există o gradaţie a sfinţeniei persoanelor, la fel există şi o gradaţie a sfinţeniei locurilor. Locaşurile unde se adunăcredincioşii pentru a participa la acte sfinte, au o sfinţenie deosebită, pentru că ei ştiu că Dumnezeu e sălăşuit într-un mod mai deosebit în ele.

Încă din vremea Apostolilor erau încăperi rezervate pentru adunarea credincioşilor, pentru rugăciune şi săvârşirea Tainelor.

După cum îl învaţă pe Timotei cum să se comporte în casa lui Dumnezeu (I Timotei 3. 15). Pag 50.

,,Şi Părinţii de la Sinoadele Ecumenice pentru a hotărî formularea unei învăţături se vedeau uniţi între ei, ca reprezentanţi ai Bisericilor, cu Sfântul Duh: ,,Părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă”.

,,Sobornitatea Bisericii nu poate exista fără comunităţile aflate în locaşurile bisericeşti pentru a se împărtăşi toate de acelaşi Trup şi Sânge a lui Hristos prin preoţii hirotoniţi de episcopii aflaţi în comuniune”.
,,Încă de la Clement Romanul, pe la sfârşitul sec, I, aflăm că rânduiala ce se săvârşea de către comunitate în aceste ,,locaşuri” se numea Liturghie (Epistola I către Corinteni), se săvârşea sub conducerea Arhiereului înconjurat de preoţi şi diaconi.” Pag 54

Locaşul bisericesc îl defineşte şi Sfântul Simion al Tesalonicului, că este ,,casa lui Dumnezeu” şi că nu e ca celelalte case, că se sfinţeşte prin rugăciunile preoţilor şi este făcută pentru Dumnezeu şi pe El îl are ca locuitor.

Patriarhul German al Constantinopolului din sec VIII-leaspune:,,Biserica este templul al lui Dumnezeu, locaşul sfânt, casă a rugăciunii, mireasa lui Hristos care cheamă popoarele la pocăinţă şi rugăciune.”,,Biserica este cerul pe pământ, în care locuieşte Dumnezeul cel ceresc, închipuind crucea şi mormântul şi învierea lui Hristos”(PG 98, 384). Pag56

,,Fiecare biserică este un centru cosmic...”.

pag 58.

3.Urcuşul spre Dumnezeu simbolizat şi ajutat prin arhitectura locaşului bisericii ortodoxe

Înaintarea spre Dumnezeu se face,,prin eforturile noastre de curăţire şi prin rugăciunea intensificată continuu”. Pag 61.

Grigore de Nazianz vedea în cupola bisericii în formă de octogon, zidite în amintirea tatălui său ,, o locuinţă a luminii”. ,,Simbolica cerului şi a luminii se face simţită copleşitor în arhitectura bisericii SfântaSofia.” Pag 63.

,,În arhitectura acesta a bisericii se arată că biserica fiind ,,cerul pe pământ”. Dumnezeu o ţine legată de Sine , până când va face prin ea toată creaţiuneacer.” Pag 64.

P.Evdokimov referă despărţirea altarului de naos prin Iconostas, dar în comunicare cu credincioşii prin uşi.

Numai păcătosul e despărţit cu voia de toate.Credinciosul e unit cu toate.

,,Şi în timp ce locuia în sânul Maicii Sale, locuiau în sânul Lui toate făpturile”. ,,El era întreg în trupul Maicii Sale şi totodată întreg în toate”.Purtându-L pe El, Maica Lui purta toate. Aşa poartă toate în sine credinciosul şi biserica ce-L cuprinde pe El.

Pag74-75

4.Biserica primeşte în ea pe Dumnezeu ca împlinitor al lucrării Sale mântuitoare prin sfinţirea ei

După Simion al Tesalonicului ,Hristos însuşi este Acela care-şi alege locul lucrării Sale.

,,După terminarea lucrării de zidire a bisericii, ea devine loc al sălăşuirii şi lucrării sfinţitoare a lui Hristos. Sfinţirea se face prin arhiereu , arătându-se că Hristos însuşi se sălăşuieşte şi începe lucrarea Sa mântuitoare. Arhiereul intră în ea îmbrăcat cu toate odăjdiile arhiereşti, prin care se arată fructificarea de către Hristos însuşi prin arhiereu a întrupării şi jertfei Sale prin care a întemeiat Biserica şi în care Îşi continuă lucrarea Sa mântuitoare ca Arhiereu. Apoi peste odăjdii se îmbracă într-un giulgiu care arată pe Hristos retrăindu-Şi coborârea în mormântul din care a ieşit viaţa, de vreme ce se va sfinţii altarul, care reprezintă mormântul în care Se află tainic Hristos, ca o jertfă neîncetată oferită Tatălui pentru noi, din care neîncetat ne izvorăşte viaţa învierii. Pag 77

C. Sfintele Icoane în cultul ortodox

,,Ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Sa Domnului şi pe sfinţi prin icoanele care îi reprezintă.” Pag90.,,Suprema justificare a icoanelor Maicii Domnului şi ale sfinţilor este deci implicată în justificarea icoanei lui Hristos.” Pag 91,,Acest mod de a păstra conştiinţa perpetuării prezenţei Domnului între noi cu faţa Sa umană, din planul Său invizibil, ni l-a lăsat Dumnezeu prin icoana Sa.”,,Există o mare identitate de rol între faţă şi cuvânt”. Amândouă sunt date persoanei pentru a putea comunica unii cu alţii. Persoana este un subiect comunicabil pentru alte subiecte.

„A crede în Hristos, dar a nu privi la slava feţei Lui, înseamnă a te priva de posibilitatea împărtăşirii de slava feţei Lui, de înduhovnicirea prin El. Înseamnă a reduce enorm eficienţa lucrării lui Hristos asupra ta.”

2,Rostul Sfintelor Icoane în Biserica Ortodoxă

Sfintele icoane au mai întâi o funcţie călăuzitoare şi întărire în dreapta credinţă.Sfântul Vasile cel Mare a spus: ,,Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfăţişează şi arată pictura în mod tăcut ochilor”(Omilie la mucenicul Varlaam,7,1). Pag 110

Sfântul Vasile cel Mare : ,,Cinstirea chipul trece la cel zugrăvit” (Comentariu la Isaia Proorocul cap 1Prin sfintele icoane cei zugrăviţi în ele devin o prezenţa în locaşul bisericesc. Pag 111.Evdokimov spune că: ,, numele lui Dumnezeu este icoana Lui orală; nu se poate rosti numele lui Dumnezeu în deşert, căci Dumnezeu este prezent în numele Lui,” sau în cei ce-I rostesc numele. De aceea icoana îşi capătă toată importanţa pentru credincioşi prin faptul că o dată cu sfinţirea i se dă şi numele, cum i se dă omului Pag 115,,iconografia este metafizica existenţei concrete”spune Florensky.

După Sfântul Ioan Damaschin începutul sfintei icoane constă în întruparea Fiului lui Dumnezeu.Pag 118

Refuzul icoanei ascunde în sine o neîncredere în iubirea coborâtoare a lui Dumnezeu la noi. Pag 119

Sfântul Palama spune: ,,Cum se poate oferi trupul nostru ca o jertfă plăcută lui Dumnezeu? Când ochii noştri au o privire de dulceaţă, după cum s-a scris: ,, Cel a cărui privire e dulce iertat va fi”. Pag 125

D.Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii

Conştiinţa Bisericii Ortodoxe ştie de o prezenţă a lui Hristos în cult în modurile următoare :

a) În Jertfa euharistică;

b) În celelalte Taine;

c) În în ierurgii, în alte slujbe bisericeşti (Laude) în rugăciunile şi binecuvântările preotului;

d) În cuvântul Sfintei Scripturi citit de preot în biserică;

e) În cuvântul de propovăduire al preotului;

f) În rugăciunile rostite şi cântate de credincioşi în biserică, în dialogul dintre ei şi preot în cadrul cultului;

g) În citirile credincioşilor din Sfânta Scriptură în afară de locaşul bisericesc, în rugăciunile lor, şi în citirile altor cărţi de învăţătură şi evlavie ortodoxă;

h) În convorbirile credincioşilor despre Dumnezeu, purtate cu credinţă, şi în faptele lor bune şi curate săvârşite din credinţă. În felul acesta, toată viaţa credincioşilor este un cult adus lui Dumnezeu , sau o liturghie în sensul larg al cuvântului. Pag 134-135

[1] Ene Branişte, ,,Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase”, Editura Dicezană, Caransebeş, 2001, p.263.

[2] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei, București, 2001, p. 38.

[3] Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii, Ortodoxe, trad. pr. Prof. Ioan I. Ică, Sibiu, 2004, p. 7.

[4] Conf. Dr. Ciprian Streza , „Teologia liturgică şi provocările cercetării moderne: Epicleză euharistică în secolul al II-lea? ”,Revista Teologica, nr.2/2010, p.138.

[5]Ibidem, p. 144.

[6] A. Schmemann, ,,Introducere în Teologia Liturgică”, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 94.

[7] Ibidem, p.94.

[8] Pr Prof. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei, București, 2001, p38.

[9]Ibidem, p.49.

[10] Faptele Apostolilor, 27, 35.

[11] Ene Branişte, ,,Liturgica specială”, Bucureşti, 1980, p. 172, apud Ciprian Streza, ,,Sfânta Liturghie –Taina întâlnirii personale a omului cu Dumnezeu”, În Revista Ortodoxia, nr.3/2012, p. 98.

[12] Matei 26-27. Marcu14, 22-23.

[13] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, București, 1989, p. 174.

[14] Conf. Dr. Ciprian Streza, ,,Sfânta Liturghie – Icoana Împărăţiei”, Revista Teologică, nr.2/2012, p.19-43.
Va continua ................................................

miercuri, 25 martie 2015

Predica Părintelui Arsenie la Buna -Vestire

Creştinii sărbătoresc Buna Vestire în fiecare an pe 25 martie. Aceasta este cea mai veche sărbătoare dedicată Maicii Domnului. Este ziua în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că-l va naşte pe Fiul lui Dumnezeu

Citeşte mai jos predica a Părintelui Arsenie Boca ţinută la Prislop în data de 25 martie 1949, publicată în cartea intitulată „Cuvinte Vii” tipărită la editura Charisma din Deva, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. Daniil Stoenescu Episcop - locţiitor de Vârşeţ:

„La plinirea vremii” trimis a fost de Dumnezeu Îngerul Gavriil într-un oraş din Galileia, Nazaret, către Fecioara Maria, aducându-i vestea că, din Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, va concepe şi va naşte pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pe care-L va chema Iisus.

Acestea sunt datele, simple, expuse de evangheliştii Luca şi Matei. Faptul acesta simplu cutremură însă legile firii. Nici Fecioara Maria n-a putut primi faptul aşa, fără o puternică reacţiune critică. Iar cât despre Iosif, garantul Sfintei Fecioare, ştim că pe ascuns a vrut s-o părăsească.

Naşterea lui Dumnezeu între oameni, deşi era îngăduită prin prooroci cu mii de ani în urmă - ba în zilele lui Isaia (7,14) s-a spus lămurit că o fecioară-L va naşte, rămânând totuşi fecioară - cu toate acestea, de n-am fi siguri de faptul petrecut: că Dumnezeu s-a unit cu firea omenească în persoana lui Iisus, mai că nici noi n-am putea primi.

Această naştere a lui Dumnezeu în făptura Sa e de fapt o renaştere a omului, proces care a fost anunţat, pregătit şi care a evoluat logic în istorie.

Aceasta însemnează cuvintele „La plinirea vremii”.Ceea ce e greu de priceput e aceasta: cum e cu putinţă ca Tatăl omului să se facă Fiul omului, Fiul fiului Său. Dar iată că s-a făcut. S-a făcut istoric şi de-atunci se face mistic în toţi cei ce-L primesc pe Dumnezeu şi se nasc de sus a doua oară.

Deci când sufletul, când făptura noastră întreagă se face curată, când ajungem pe căile ascezei şi ale iubirii, la starea de fecioară, se întâmplă şi pentru noi plinirea vremii, a naşterii lui Iisus în făptura noastră.

Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El S-a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele „tot”, căci atunci cum s-ar putea naşte „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o fiinţă transcendentă dar în legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce aceasta de fapt caută şi spre care de fapt tinde: plenitudinea existenţei în unitatea universală.

Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea şi vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu. Dar faptul istoric, petrecut pe planul realităţii omeneşti, a zămislirii şi naşterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are şi alte semnificaţii. Cu Iisus apare în lume o nouă generaţie de oameni, neamul lui Iisus, care nu se naşte după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune o naştere spirituală, generaţia spirituală a lui Iisus.

„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naşte pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrităţii, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.

Hristos se naşte din Fecioara, ca să sfinţească din nou alcătuirea feminină şi s-o unească principiului masculin, ca bărbatul şi femeia să devină androgini, cum a fost Iisus”. (I. Boehme, „Misterium magnum” C.v. cit. de Berdiaeff.). Misticul german are următoarea expresie minunată, privitoare la noua stare de după păcat a neamului omenesc: „prin cădere de la curăţia originară, Fecioara, Înţelepciunea, a părăsit pe oameni şi s-a retras în Cer”, lăsând pe oameni să ajungă „numai trup” (Geneza 6,3) şi de-aci să ajungă în potop.

Nu cumva, netrăind noi, noul stil al vieţii, să se retragă şi de la noi, iar neamul omenesc să se scufunde într-o nouă catastrofă?! „Înţelepciunea este eterna feciorie şi nu eternul feminin. Cultul care îi e închinat e acela al Fecioarei şi nu al principiului feminin, care provine de la căderea în diviziune. Iată de ce cultul Înţelepciunii se confundă aproape cu cultul Fecioarei Maria, Maica Domnului.

În ea, natura feminină devine fără prihană şi naşte prin Duh. Astfel se naşte noua generaţie omenească, generaţia lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârşit al naşterilor şi morţilor. Calea care duce la restabilirea chipului integral al omului se deschide prin Fecioara Maria şi prin zămislirea sa, a Fiului lui Dumnezeu şi a Fiului Omului.

Aceasta e calea fecioriei, a curăţiei, a neprihănirii, calea iubirii mistice. Învăţătura şi cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate în creştinism; dimpotrivă, învăţătura despre căsătorie, sfinţirea zămislirii n-a fost îndeajuns.

Revelaţia sensului mistic şi pozitiv al iubirii dintre bărbat şi femeie (eros şi nu agape) aparţine problematicii conştiinţei creştine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat şi, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învăţătorii Bisericii, e sărăcăcios şi neîndestulător.

Creştinismul Părinţilor ne învaţă să câştigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului şi a vieţii veşnice.

Creştinismul are motiv să îndreptăţească şi sfinţirea căsătoriei şi familia omenirii păcătoase; el apără şi spiritualizează viaţa genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în creştinism, ca multe altele. Sfinţirea maternităţii are un sens cosmic, dar ea nu e o soluţie a problemei.

Prăpastia care există între iubirea rasială, care naşte, şi iubirea mistică, orientată spre veşnicie, creează o antinomie pentru conştiinţa creştină. Biserica învaţă că genul decăzut şi împărţit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie şi maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naşte de la Duhul.

Dar se pare că nici o deducţie n-a fost făcută în ceea ce priveşte căile pozitive de iluminare şi transfigurare a vechiului element rasial, al genurilor. Sensul religios şi pozitiv al iubirii, legătura care-l uneşte înseşi ideii de om, ca fiinţă integrală, nu e revelat.

Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creştinism a conştiinţei antropologice. Iubirea, ca şi atâtea alte lucruri ale vieţii creatoare a omului, rămân neexplicate şi nesimţite, afară de lege - într-o oarecare privinţă - şi sortite unui tragic destin în lume.

Iubirea, prin natura sa, ocupă acelaşi loc ca mistica. Ea e şi spirituală şi nu poate fi asimilată organizaţiei fizice şi trupeşti a vieţii omeneşti. Iubirea e legată ideii iniţiale de om. Nu avem o viziune a sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos şi mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte”, pp. 220-222).

Buna Vestire ar trebui să însemneze pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, şi deci cu roade capabile de taină.

Naşteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălţimea sau josnicia la care-i trăită viaţa. Dacă o atitudine mişcă Cerul spre pământ, o alta îl izgoneşte, ca şi când nici n-ar fi Cer.

Buna-Vestire taie hotarul între Sfinţi şi oameni de nimic. Articol preluat din Libertatea.ro.

marți, 24 martie 2015

Buna - Vestire (25 martie)

Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca ne prezintă întocmai cum a avut loc Buna Vestire.

Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o Fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea a zis :,,Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei !” Însă ea s-a tulburat auzind cuvintele şi s-a întrebat în sinea sa ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis:Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui: Iisus... ,,Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema...Că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă. Iar Maria a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! ( Luca 1, 26-38). Şi îngerul a plecat de la ea, şi îndată S-a întrupat Stăpânul tuturor.

În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor prezenţi la hramul istoric al Bisericii Domneşti de la Curtea Veche, în seara zilei de 24 martie 2012, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre importanţa sărbătorii Bunei Vestiri şi despre Fecioara Maria care plină de smerenie şi ascultare, prin cuvintele ,, Iată roaba Domnului Fie Mie după Cuvântul Tău arată acceptul ei liber, primirea cu toată smerenia şi libertatea a acestei lucrări mari şi sfinte şi anume să devină mama Mântuitorului Lumii”.[1]

De asemenea, Patriarhul României a arătat care este Vestirea Cea Bună: „Buna Vestire este aceasta că Dumnezeu Cel Veşnic Nevăzut, Necuprins Inaccesibil Se face Văzut, Cuprins, Apropiat, Accesibil, făcându-Se Om şi vieţuind printre oameni şi arătându-ne cum trebuie să ne comportăm în lume ca oameni, pe pământ pentru a dobândi viaţa cerească din Împărăţia Preasfintei Treimi”, a precizat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

La Buna-Vestire Fecioara Maria, în numele omenirii a răspuns chemării dumnezeieşti spre mântuire, fiindu-ne pildă desăvârşită de smerenie curăţenie şi de ascultare către Părintele Ceresc. Din acel moment Sfânta Fecioară s-a făcut pentru creştinătate, grădina pururea înverzită întru care pomul vieţii, sădit tuturor, ne dă rodul veşniciei.[2]

Părintele Schmemann în cartea sa ,,Maica Domnului” ne trezeşte la realitatea glasului evanghelic, arătându-ne căci naraţiunea evanghelică din punctul de vedere al ateismului ,,ştiinţific”, că se poate vorbi de ,,mituri şi legende”. Oamenii din epoca modernă care trăiesc în secolul XX-lea, într-o civilizaţie tehnologică nu-şi pot imagina cum credincioşii pot crede căci ,,îngerii pot vorbi cu tinerele fecioare”, căci aceasta ar fi imposibil, ridicol şi neştiinţific. Datorită raţionamentului superficial al omului modern argumentele experimentelor şi formulelor nu pot dovedi sau infirma ceva pe tărâmul lui Dumnezeu şi al religiei. Cuvintele îngerului sunt aducătoare de bucurie, veselie, şi smerenie şi sunt greu de înţeles în limbajul ştiinţelor raţionaliste.

,,Mergi într-o biserică în ajunul Bunei - Vestiri. Aşteaptă, rezistă în timp ce lunga slujbă se desfăşoară. Şi vine momentul când, după o lungă aşteptare, încet, cu o dumnezeiască frumuseţe strana începe să cânte familiarul imn al praznicului: ,,Cu glasul Arhanghelui strigăm ţie, Preacurată : Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine!”[3]

Ziua Bunei - Vestiri se numeşte pe bună dreptate, ziua pogorârii lui Dumnezeu la oameni.

[1]Daniel,Patriarh,Ciobotea,MaicaDomnuluiesteIcoanaBisericii, http://www.basilica.ro/stiri/imaica_domnului_este_icoana_bisericii_celei_viii_8492.html -accesat la 25.07.2013

[2] Pr Augustin Lucian ,Buna-Vestire, în Îndrumător Bisericesc, ... , p.149.

[3] Alexander Schmemann, Maica Domnului, ... , p.35-36.

vineri, 30 ianuarie 2015

Biserica şi Politica

BISERICA ŞI POLITICA DIN PERSPECTIVĂ CANONICĂ

Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna” Sibiu

Biserica şi politica nu este o temă nouă, ea aparţine subiectului mai larg privind relaţiile dintre Biserică şi stat. A devenit, însă, o temă deosebit de actuală pentru noi după anul 1989, când Biserica Ortodoxă Română a trebuit să-şi redefinească relaţiile ei cu statul, în deplină libertate şi în acord cu timpurile de astăzi, dar şi cu tradiţia sa bimilenară.

Dar pentru a analiza, din perspectivă canonic-ortodoxă, raportul dintre Biserică şi politică, trebuie mai întâi să explicăm ce înţelegem prin cele două noţiuni puse în relaţie, fiindcă aceste noţiuni au un sens multiplu.

Astfel, pe de-o parte, noţiunea de Biserică face referinţă, din punct de vedere canonic, la toate cele trei categorii de membri ai Bisericii, respectiv, clerici, laici şi monahi. De cealaltă parte, prin noţiunea de politică se înţelege atât politica de partid, cât şi politica de stat sau politica naţională[1].

Având în vedere aceste sensuri, iată că practic ne găsim în faţa unui raport multiplu ce caracterizează relaţiile dintre Biserică şi politică, şi anume:

1. Clericii şi politica de partid

Acesta este primul sens la care ne gândim, în general, atunci când pronunţăm expresia „Biserica şi politica". Care trebuie să fie atitudinea clericilor faţă de politica de partid?

Potrivit doctrinei canonice ortodoxe, clericii sunt opriţi categoric de a face politică de partid, sub pedeapsa caterisirii. De ce? Pentru că propovăduirea Evangheliei este incompatibilă cu politica de partid. Biserica prin definiţie înseamnă comuniunea care trebuie să-i cuprindă pe toţi, pe când termenul „partid” vine de la „parte”. În acest sens, clericii nu pot sluji, în acelaşi timp, şi tuturor şi numai unei singure părţi. Misiunea clericilor este de a propovădui Evanghelia, iar nu platformele–program. Pastoraţia urmăreşte câştigarea credincioşilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu, iar nu pentru o anumită orientare politică.

Cu alte cuvinte, pastoraţia transcende politica. A face politică înseamnă coborârea în imanent, în interese înguste şi viziuni temporare. În schimb, a face pastoraţie înseamnă exact contrariul politicii, adică urcarea duhovnicească spre cele veşnice, lepădarea de sine şi de propriile interese, având mereu în minte şi în inimă o viziune eshatologică asupra lumii.

Starea de incompatibilitate dintre misiunea preoţească şi „grijile lumeşti” s-a constatat încă din perioada primară a Bisericii. Sf. Ap. Pavel vorbind despre ostaşul lui Hristos spune că „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii dacă vrea să-i placă celui ce 1-a adus în oaste” (2 Tim. 2, 4). Acest principiu scripturistic a fost întocmai împlinit şi de Sf. Părinţi care au dat numeroase canoane ce opresc pe clerici de la activităţi nepotrivite cu preoţia.

Astfel, canonul 6 apostolic prevede ca „episcopul, preotul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti, iar de nu, să se caterisească”[2].

Canonul 81 apostolic argumentează că nimeni nu se poate coborî la grijile politice (lumeşti), pentru că „nimeni nu poate sluji la doi domni (Mt. 6, 24)”[3].

Canonul 83 apostolic prevede că grijile politice sunt incompatibile cu preoţia, fiindcă „cele ale Cezarului sunt ale Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu sunt ale Iui Dumnezeu” (Mt. 22, 21)[4].

La Sinodul IV ecumenic (451), prin canoanele 3 şi 7, se opreşte imixtiunea clerului în problemele politice, sub pedeapsa caterisirii. Pe de altă parte, prin canonul 12 al aceluiaşi sinod, se interzice şi imixtiunea statului (politicului) în problemele bisericeşti.

La Sinodul VII ecumenic (787), reluându-se această problemă, prin canonul 10 s-a hotărât ca clericii care „părăsindu-şi parohia lor... aleargă la dregătorii lumeşti..., pe aceştia nu este îngăduit a-i primi la nici un fel de casă sau biserică”[5], de aceea ori să înceteze, ori să se caterisească.

Interdicţia clericilor de a se implica în dregătoriile politice este reluată şi de canonul 16 Cartagina (419) şi canonul 11, I-II Constantinopol (861).

Potrivit sfintelor canoane misiunea pastorală este, aşadar, incompatibilă cu activitatea politică de partid.

Din nefericire, după anul 1989, unii episcopi şi preoţi ortodocşi au intrat în diferite partide şi au candidat la alegeri din partea acestor partide. Rezultatul a fost defavorabil pentru că antipatia la adresa acestor partide s-a revărsat şi asupra lor.

Mai mult, în Parlamentul României au existat preoţi ortodocşi din partea unor partide concurente. Necanonicitatea acestei situaţii s-a putut vedea şi din faptul că aceşti preoţi parlamentari nu au putut să acţioneze unitar corespunzător credinţei lor, ci divergent conform politicii de partid pe care au reprezentat-o întrebarea este: ce a fost mai important pentru ei, credinţa ortodoxă în baza căreia au devenit preoţi sau orientarea politică în baza căreia au devenit parlamentari?

În timpul mandatului lor, aceşti preoţi parlamentari şi-au părăsit parohiile lor, ori acest fapt, conform canoanelor 36 apostolic şi 10, de la Sinodul VII ecumenic, sa pedepseşte cu caterisirea[6].

În situaţii similare s-au aflat şi preoţii care au candidat pentru funcţii administrative locale de stat (primar), fapt prin care au neglijat misiunea lor pastorală şi au diminuat autoritatea lor duhovnicească[7].

Pornind de la această realitate şi luând în considerare principiile canonice ortodoxe, în februarie 1996, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dat un comunicat privind poziţia Bisericii în perspectiva alegerilor, prin care clericilor li se recomanda abţinerea de la activităţile politice de partid. Din nefericire, aceasta a fost doar o precizare, deşi, conform sfintelor canoane, ea ar fi trebuit să fie o hotărâre prevăzută cu pedeapsa caterisirii[8].

Abia în anul 2004, Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat o hotărâre clară de interzicere a înscrierii clericilor în partidele politice[9]. Cei care, la acea dată, erau deja membrii de partid, li s-a dat posibilitatea de a se decide pentru una din cele două: preoţia sau activismul de partid. Rezultatul acestei hotărâri a fost evident, în Parlamentul României, ales în 2004, nu au mai fost preoţi-parlamentari.

Prin urmare, dreptul canonic ortodox opreşte clericii de a se implica în politica de partid, din două motive:

a) mai întâi pentru că politica de partid presupune coborârea clericilor de la propovăduirea credinţei creştine, la afirmarea ideologiilor echivoce (şi de cele mai multe ori ieftine) de partid,

b) şi, apoi, pentru că politica de partid îi obligă pe clerici să renunţe, practic, la activitatea lor misionar-pastorală spre a lucra la afirmarea partidului sau a exercita diferite funcţii politice.

Aceste două aspecte constrâng clericii implicaţi în politica de partid la compromisuri inadmisibile. Preotul trebuie să rămână preot, fără suspendări, fără întreruperi, fără pauze. Realitatea istorică a dovedit de atâtea ori, în mod indubitabil, că partidul a dus la compromiterea preotului, iar nu preotul la metamorfozarea partidului. Acesta este şi motivul pentru care pedeapsa canonică pentru clericul care se coboară la politica de partid este maximă: caterisirea[10].

2. Clericii şi politica naţională

Dacă clericii sunt opriţi de sfintele canoane de la politica de partid, aceasta nu înseamnă că Biserica trebuie să rămână total indiferentă faţă de politica naţională, adică politica generală a statului nostru naţional. Aici lucrurile stau exact invers. Clericii sunt obligaţi moral, prin hirotonia lor, să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi să urmărească întruparea ei în realităţile cotidiene. De aceea evoluţia generală a societăţii nu trebuie să fie un lucru străin clericilor. Această evoluţie trebuie să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Chiar dacă societatea se vrea astăzi a fi profană, Biserica trebuie să lupte pentru încreştinarea ei, deci inclusiv pentru încreştinarea politicii generale a statului. Apărarea valorilor creştine şi a identităţii noastre spirituale este misiunea fundamentală a Bisericii noastre.

Din acest motiv, clericii trebuie să se implice în politica naţională, nu de pe poziţiile politice de partid şi ale intereselor lor, ci de pe propria poziţie, de slujitori ai Evangheliei lui Hristos, urmărind întruparea credinţei creştine ortodoxe în această politică. Altfel spus, preoţii trebuie să se implice în politica naţională a statului nostru, nu ca membri de partid, „renunţând" temporar la preoţie, ci ca preoţi ortodocşi, refuzând interesele partinice, în schimbul apărării intereselor Bisericii noastre naţionale şi ale neamului românesc.

Aceasta a fost şi raţiunea pentru care, până în anul 1948, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost membri de drept ai Parlamentului României, adică reprezentanţi nu ai unor partide, ci ai Bisericii şi neamului nostru[11]. Din această perspectivă patriarhul Miron Cristea a putut fi preşedinte al Consiliului de Miniştri şi chiar preşedinte al Consiliului de Regenţă (adică primul om în stat după Regele Mihai), slujind valorile şi interesele statului românesc şi Bisericii străbune, iar nu interese restrânse de partid[12].

După 1948 - deşi numai formal - dreptul patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a fi membru în parlamentul de atunci („Marea Adunare Naţională”) a fost păstrat.

Aşa ar fi trebuit să fie şi după anul 1989. Din păcate, modelul urmat de politicienii noştri a fost unul străin de tradiţia răsăriteană şi românească. După perioada comunistă ne-am abătut şi mai mult de la propriile noastre valori, urmând, din nefericire, modele străine de spiritualitatea şi cultura noastră. Tragedia noastră este că Răsăritul comunist ne-a tăiat rădăcinile, iar Apusul secularizant ne-a dat modele improprii.

În felul acesta, luând model apusean inadecvat, Constituţia României din anul 1991 n-a mai permis reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române de a mai fi membri de drept în Parlamentul României. S-a distrus astfel, în numele „democraţiei”, un drept şi o tradiţie veche ca şi poporul român.

Criza de autoritate în care s-a aflat sinodul Bisericii Ortodoxe Române după anul 1989 a favorizat autorii Constituţiei româneşti din anul 1991 să elimine, fără scrupule, acest drept - după părerea noastră - inalienabil.

Acest handicap va trebui depăşit în viitor. Biserica Ortodoxa Română ar trebui să ceară în mod imperios, revenirea la tradiţia noastră creştină şi românească prin care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, alături de reprezentanţii tuturor cultelor legale, să fie membri de drept în Parlamentul României. Ideea că Uniunea Europeană nu ar permite prezenţa clericilor în parlamentele naţionale este falsă, pentru că Uniunea Europeană nu a impus nici unui stat membru un anumit model. Singura cerinţă a Uniunii Europene este respectarea principiilor democraţiei, iar democraţia nu se poate opune Bisericii.

Implicarea consecventă a Bisericii noastre, a clericilor, în politica naţională este, în felul acesta, mai mult decât necesară, pentru apărarea identităţii, spiritualităţii şi culturii naţionale, pentru înrădăcinarea valorilor creştine în societatea noastră. Altfel Biserica va fi marginalizată tot mai mult, credinţa creştină va fi ignorată, iar politica românească îşi va pierde iremediabil verticalitatea.

3. Laicii şi politica

În privinţa raportului laicilor ortodocşi cu politica, lucrurile sunt mai simple. Aici Biserica şi sfintele canoane nu i-au oprit pe creştini de la implicarea lor în orice formă de politică, singura condiţie care s-a impus de la sine a fost aceea de a fi şi a rămâne mereu creştini ortodocşi adevăraţi, apărători ai duhului Evangheliei lui Hristos. Dreptul creştinilor laici de a se implica în politică vine şi din faptul firesc că credinciosul şi cetăţeanul sunt una în persoana umană, între cele două realităţi nu se poate face separaţie. Singurul mod de separaţie între cele două identităţi este suprimarea existenţei uneia dintre ele.

Prin urmare, Biserica nu-i opreşte pe creştinii ei laici de a face fie politică de partid, fie de a se implica în politica naţională, ba mai mult, le recomandă acestora de a se implica în politică, în convingerea că, în felul acesta, societatea nu se va îndepărta de valorile creştine. Acolo unde nu sunt valori creştine, nu poate fi o politică adevărată, iar existenţa umană riscă să cadă, dacă nu într-o societate violentă, cel puţin într-o societate păgână.

În societatea secularizată de astăzi apărarea valorilor creştine este o misiune de mare actualitate, de aceea Biserica trebuie să-i încurajeze vizibil pe creştini de a se implica în politica de partid şi în politica naţională, în vederea biruinţei Evangheliei lui Hristos.

4. Monahii şi politica

Monahii sunt creştinii care, depunând voturile monahale, se retrag din această lume, pentru a duce o viaţă curată, dăruită total lui Hristos. Este practic o moarte spirituală pentru această lume în vederea naşterii la o viaţă nouă în Hristos. De aceea slujba tunderii în monahism se aseamănă unui parastas, iar călugărul primeşte un nume nou, renunţând la cel folosit în lume până în momentul tunderii.

Fiind o moarte spirituală, tunderea în monahism înseamnă renunţarea şi la exercitarea drepturilor civile care presupun implicarea în viaţa socială. Din această perspectivă monahii trebuie să se abţină de la orice implicare în viaţa politică a societăţii. Acesta este şi conţinutul canoanelor 3, 4 şi 7 de la Sinodul IV ecumenic (451), care îl opresc pe monah, sub pedeapsa caterisirii, să se amestece în orice formă de politică.

Canonul 4, de la Sinodul IV ecumenic prevede că „cei ce trăiesc în viaţa monahală să se supună episcopului, să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi, să nu tulbure treburile bisericeşti şi nici cele ale vieţii obşteşti, nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mânăstirile lor”[13].

Prin urmare, viaţa monahală şi politica sunt două lucruri care, din punct de vedere canonic, nu pot coexista. Mai mult chiar, monahii trebuie să se abţină şi de la exercitarea dreptului de vot[14], ca unii care au părăsit lumea şi interesele ei. Singurul mod în care monahii pot influenţa societatea este cel spiritual-cultural, aşa cum de-altfel s-a şi întâmplat în istorie.

În concluzie, raportul Biserică-politică este un raport complex, de aceea numai nuanţarea lui duce la o înţelegere corectă. Astfel, clericii sunt opriţi de la politica de partid, dar nu sunt opriţi de la implicarea lor în politica naţională în vederea apropierii ei de Evanghelia lui Hristos. Laicilor li se recomandă implicarea atât în politica de partid, cât şi în politica naţională, în spirit creştin, iar monahii sunt opriţi de la orice activitate care i-ar reîntoarce la viaţa lumească.

Episcopul şi canonistul Nicodim Milaş, comentând canonul 6 apostolic care opreşte implicarea clericilor în „grijile lumeşti”, notează: „Serviciul lumesc public nu poate avea nimic în comun cu serviciul preoţesc. Puterea lumească unită cu funcţiunea preoţească ar slăbi şi ar altera importanţa spirituală a celei din urmă. L-ar constrânge pe purtătorul aceleia, spre dauna misiunii şi scopului ei nemijlocit, a se îndeletnici de lucruri lumeşti şi de interesele pământeşti ale oamenilor şi prin aceasta s-ar împiedica dezvoltarea influenţei spirituale depline şi libere, pe care preoţia trebuie să o exercite asupra conştiinţei şi vieţii lor morale, şi, ceea ce este mai presus de toate, prin aceasta preoţia s-ar înstrăina cu totul de pilda, spiritul şi voinţa lui Iisus Hristos. Întemeietorul divin al Bisericii creştine, Carele nici însuşi nu a ocupat şi nici învăţăceilor Săi nu le-a permis să ocupe vreo funcţiune de acest fel, ba nu le-a permis să participe la nici o afacere publică de stat. Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta – a răspuns Hristos când I s-a pus întrebarea despre împărăţia Lui (Ioan 14, 36)”[15].

Aceste cuvinte nu şi-au pierdut cu nimic actualitatea. Ba mai mult, ele ne sugerează că raportul dintre Biserică şi politică va fi în deplină normalitate numai prin respectarea riguroasă a prevederilor sfintelor canoane.

[1] Politica de partid este politica pe care o promovează fiecare partid în parte. Politica de stat este politica pe care o promovează statul, la un moment dat, prin conjugarea tuturor politicilor de partid. Practic, politica de stat izvorăşte din politicile de partid (mai ales din politica partidelor aflate la putere), dar ea transcende partidismul. Identificarea politicii de stat în mod exclusiv cu politica unui partid este o anomalie, care s-a produs numai în timpul dictaturilor partidului unic conducător. In cazul României, „politica de stat” poate fi numită şi „politică naţională”, pentru că art. 1, par. (1) din Constituţia României din 1991 prevede că „România este stat naţional”, cf. Dr. Ovidiu Ţinca, Constituţii şi alte texte de drept public, Oradea, 1997, p. 101.

[2] Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 11.

[3] Ibidem, p. 48.

[4] Ibdiem, p. 49.

[5] Ibidem, p. 169.

[6] Din păcate, aceşti preoţi-parlamentari au fost doar „suspendaţi" din postul de paroh pe perioada mandatului, de către episcopii lor. Or, această procedură de suspendare este, în mod practic, nu o pedeapsă, ci o favoare, pentru ca la expirarea mandatului preoţii în cauză s-au întors fără griji la postul de paroh iniţial, păstrat pe seama lor.

[7] După 1989 au fost numeroşi preoţi care au candidat la funcţia de primar. Acest fapt este nepotrivit cu sfintele canoane. Incompatibilitatea de funcţii s-a văzut şi din împărţirea nefirească a preotului între altar şi fotoliul de primar. Cel mult, preotul poate fi consilier local ales sau numit, nu pe liste de partid, ci ca reprezentant al comunităţii ortodoxe locale. În felul acesta, preotul-consilier (sfătuitor sau sfetnic, după titulatura veche) poate fi, în cadrul consiliului local, vocea competentă a Bisericii ortodoxe locale şi a valorilor creştine tradiţionale.

[8] Comunicat Nr.1066/1996: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în şedinţă plenară în zilele de 13-14 februarie 1996, face următoarele precizări în perspectiva alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din România, care vor avea loc în anul acesta: (…) în conformitate cu sfintele canoane, episcopii, preoţii şi diaconii, ca părinţi duhovniceşti ai tuturor credincioşilor, se vor abţine de a candida la alegeri pentru a deveni deputaţi sau senatori”, cf. “Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la activitatea bisericească (1986-2002)”, Galaţi 2003, p.65.

[9] Hotărârea nr.410/2004 luată de Sf.Sinod în cadrul lucrărilor dintre 10-13 februarie 2004.

[10] Unii teologi şi-au exprimat părerea că intrarea preotului în politică, şi prin aceasta în parlament, este o necesitate pentru că astăzi nu se mai permite episcopilor să fie membrii de drept în Parlamentul României. Aceasta este însă o soluţie de compromis. Or, după părerea noastră, compromisul nu poate duce la progres. Soluţia reală ar fi lupta insistentă a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru recuperarea dreptului istoric pierdut, pentru prima dată, prin Constituţia din 1991, ca episcopii să redevină membrii de drept în Parlamentul României. Sau, cel puţin, rezervarea dreptului, prin lege, de participare a episcopilor la consultările privind deciziile în probleme morale majore ale societăţii.

[11] Cf. art. 76, pct. 2 din Constituţia României din 1866; art. 72, pct. b şi c din Constituţia României din 1923; art. 64, pct. c şi d din Constituţia României din 1938; vezi Dr. Ovidiu Ţinca, op.cit., p. 18, 33 şi 52-53.

[12] Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale (1895—1937), Cluj-Napoca, 1999, 175 p. Filosoful Nae Ionescu nu a agreat deloc acest fapt, considerând că Patriarhul Miron s-a înregimentat prea mult în cele lumeşti.

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 80.

[14] Cel mai potrivit ar fi fost ca hotărârea 410/2004 a Sf. Sinod al BOR să conţină şi interdicţia monahilor de a participa la vot.

[15] Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea I, Arad, 1930, p. 309.

vineri, 12 septembrie 2014

Secretele Succesului de Dale Carnegie (Cap IX)

Ce vor toţi oamenii

Referat

Motto: Deprinde-te a asculta cu atenţie pe oricine şi a te pune cât poţi mai mult în sufletul celui care stai de vorbă. (Marc Aureliu ,,Către tine însuţi". Dicţionarul Bunei -cuviinţe de Gheorghe Paschia.

Dale Carnegie ( pe numele lui real Dale Carnegey) s-a născut la 24 noiembrie 1888 la o fermă săracă din Missouri şi s-a stins din viaţă la 1 noiembrie 1955, la Forest Hills, New York, în plină glorie.El este unul dintre deschizătorii de drum în domeniul ,,artei" vorbirii în public şi cel mai mare autor de literatură motivaţională.
După absolvirea colegiului, a lucrat ca agent de vânzări în Nebraska şi a obţinut câteva roluri ca actor la New York. Dezamăgit de ce făcea şi de traiul modest, caută o soluţie şi îşi dă seama că diploma de absolvent al State Teachers College din Warrensburg, Missouri, secţia Pedagogie, i-ar înlesni accesul la o catedră. Este angajat de Young Men Christian Association să predea cursuri serale pentru adulţi despre o temă aleasă chiar de el: vorbirea în public, domeniu în care se pregătise şi obţinuse rezultate de a lungul anilor. Astfel începe faimoasa carieră de conferenţiar şi de autor de mare succes a lui Dale Carnegie.
Acest capitol începe cu o întrebare sugestivă pentru noi toţi oamenii, şi dacă vom găsi răspunsul va fi reţeta magică a fericirii eterne.
Formula magică este:,, Aveţi dreptate". Vă înţeleg foarte bine.Ascultarea, înţelegerea celui de lângă tine şi empatia ar calma pe cele mai furioase şi agresive animale cum ar fi mistreţii şi rinocerii.
Autorul ne pune în faţă trei exemple relevante de a câştiga simpatia oamenilor graţie artei de a reuşi în viaţă, de a evita certurile, ranchiuna şi de a trezi bunăvoinţa auditorului să ne asculte cu atenţie.
Dale Carnegie ne dă o pildă de a ne închipui că avem constituţia lui Al Capone, căci am primit aceiaşi educaţie, şi căci am suferit aceleaşi influienţe şi că vom fi exact ceea ce este el şi vom trăi aceleaşi consecinţe. Părinţii şi societatea l-au făcut ceea ce este.
B.f.Skinner a propus o teorie a comportamentului bazată pe principiul numit de el condiţionare operantă , care descrie cum comportamentul este influenţat de efectele sale,cunoscute sub numele de recompensă şi pedeapsă.Oamenii au o permanentă nevoie de a fi apreciaţi pozitiv. Dar când aprecierea pozitivă e condiţionată, ei au tendinţa de a elimina din conştiinţă anumite experienţe şi de a-şi limita potenţialul de auto-realizare.
Carl Rogers spunea că sinele este un element important al experienţei umane şi că scopul fiecărui individ este de a deveni cu adevărat el însuşi.
Structurile personalităţii reliefate de teoria social cognitivă se referă în principal la procesele cognitive. Cele mai importante concepte sunt: competenţele, deprinderile, scopurile şi sinele, mai precis dinamica instinctelor.
Teoria freudiană a personalităţii reprezintă prima şi cea mai influentă teorie psihologică asupra persoanei.
Freud spune despre instinct că: poate fi blocat, poate fi exprimat într-o formă modificată sau descărcată în forma sa primară de existenţă.
Alfred Alder afirma: ,,acela care-şi pierde orice interes pentru semenii săi şi îi loveşte cât mai mult posibil, se va izbi în viaţă de cele mai mari obstacole.În aceşti oameni prinde rădăcini resentimentul eşecului şi mulţi vor deveni nişte rataţi."
Şi întru-cât nu trăim în peşteri, ci suntem nevoiţi să interacţionăm cu mulţi oameni în fiecare zi, cel mai bine ar fi ca această interacţiune să fie impregnată cu o aromă suavă şi luminoasă ca de primăvară, nu cu un cenuşiu aspru şi rece de iarnă.
G.H.Mead a pornit de la premisa că viaţa socială se constitue prin intermediul limbajului, astfel comunicarea este principiul vieţii sociale.
Al doilea exemplu este legat de conferinţa susţinută de autor la radio despre Louisa May Alcott, autoarea cărţii Little Women, care a scris cartea la Concord Massachussetts, dar a vorbit şi despre vizita făcută la casa din Concord, Hampshire repetând acest lucru a făcut o greşală de geografie.Din cauza acestei erori autorul a fost bombardat cu scrosori şi telegrame, unele pline de indignare altele insultătoare.Dar cea care m-a batjocorit cel mai mult a fost o doamnă din Massachusetts.Într-adevăr autorul recunoscuse acea greşală de geografie îndreptată împotriva civilizaţiei.Hotărându-se astfel să transforme ostilitatea în simpatie printr-un simplu telefon.
Telefonul adresat acestei doamne, a schimbat radical situaţia transformându-o într-una de simpatie, de acceptare şi respect reciproc.
Fiinţa umană are o înzestrare genetică specială pentru a-şi putea însuşi limba şi a comunica în mod dominant prin acest cod.Marii filozofi ai comunicării Platon şi Seneca spun despre importanţa comunicării că este esenţială privind raporturile între oameni, de cunoaştere de prietenie, de influenţă care constituie relaţia interpersonală cea mai pură, atunci când sunt dificultăţi de comunicare toate acestea se exprimă mai greu sau efectiv denaturate de anumite bariere şi deci o mai bună cunoaştere înseamnă o mai bună relaţionare şi acceptare.
În al treilea exemplu este vorba despre celebrul impresar Mr. Sol Hurok care era ataşat de ilustrul Şaliapin care avea o voce deosebit de frumoasă şi cânta la Opera Metropolitană.
,,Mânzul"îi făcea impresarului multe buclucuri, era un copil răsfăţat, şi după cum spunea Mr Hurok ,,un tip infernal".În ziua spectacolului când să cânte Şaliapin îi telefonează impresrului că nu poate să cânte, căci îşi simte gâtul ca o răzătoare. Atunci impresarul veni la hotel şi-l compătimi.Ce păcat! Fireşte că nu poţi cânta.Am să anulez imediat angajamentul. Şaliapin suspina şi-l ruga pe impresar să nu anuleze contractul, şi să vină mai târziu că poate o să-i fie mai bine.Impresarul voia să anuleze contractul, dar Şaliapin consimte să cânte cu condiţia să spună publicului că este răcit şi nu este în formă, impresarul îi îndeplini cererea.
Toţi avem nevoie de simpatie spune un celebru psiholog, fie sub formă de aprobare, de încurajare sau mângâiere.
Un citat din Carl Rogers, cel care a utilizat pentru prima dată termenul de ascultare activă:,,Când am fost ascultat şi înţeles, am devenit capabil să privesc cu alţi ochi lumea mea interioară şi să pot merge mai departe.Este surprinzător să constaţi că sentimente care erau înspăimântătoare devin suportabile de îndată ce ne ascultă cineva.E stupefiant să vezi că probleme care păreau imposibil de rezolvat îşi găsesc soluţia atunci când cineva ne înţelege". Să şti să asculţi este o competenţă pe cât de rară, pe atât de preţioasă.
Toţi oamenii tânjesc după înţelegere.O astfel de atitudine conciliantă ar opri cearta, ar elimina disconfortul, ar crea bună dispoziţie, l-ar face pe celălalt mai receptiv.

Bibliografie:

1. Chiru.I.,2003, Comunicarea interpersonală,Editura Tritonic, Bucureşti.

2. Holdevici.I, 2008, Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie, Editura Lider.

3.Opre.A, 2007, Psihologia pesonalităţii, Pedagogia învăţămîntului primar şi preşcolar, MEC.
4.Stănculescu .E, 1996., Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Anul -III- 2012 Sibiu. Bobeş (Hampu) Marioara.